De ce este David Cameron un erou
David Cameron cade, azi, sub judecata pripită a contemporanilor. Toţi activiştii Europei, de la Jean-Claude Juncker, pînă la cel din urmă şmecheraş politic din Estul gri, spun că premierul britanic a fost prost – nu trebuia să organizeze referendumul. Trebuia să facă exact aşa cum se face în Europa: din 2007 încoace, nimic despre Europa nu mai merge la referendum. Democraţia UE se consumă în parlamente. Poporul se conduce, nu se întreabă! Altfel, desigur, nimeni nu vorbeşte mai vibrant despre democraţie decît Europa.
Lui Cameron i se impută organizarea referendumului, spunîndu-se că a încercat să rezolve o problemă de partid pe seama Europei. Într-o Europă a clişeelor, şi acesta este un clişeu. Problemele de partid cu adevărat serioase sînt, într-o democraţie, probleme politice ale societăţii. Desigur, există întotdeauna într-un partid micile şicane interioare care nu au nici o relevanţă publică, dar nu acesta este cazul nostru. În cazul lui Cameron, problema zisă de partid era o problemă naţională reală, metabolizată în Partidul Conservator. Problemele de partid ale lui David Cameron sînt tipice pentru orice partid democratic şi nu cred că există lider politic să nu le fi avut. Doar că, de data asta, problemele de partid s-au dovedit rapid a fi probleme ale electoratului. Mai concret, începînd cu anii 2011-2012, tabăra anti-UE a electoratului britanic a devenit tot mai consistentă. Aşa cum, subliniez, devine şi în Franţa, de pildă. Partidul Conservator a înţeles că această evoluţie, alimentată fiind şi de apariţia unor oferte politice structurate pentru antieuropeni (mă refer la UKIP), îi va diviza electoratul, pentru că cei mai mulţi antieuropeni se recrutau din rîndurile conservatorilor. Pe scurt, tot mai mulţi votanţi conservatori preferau noile formaţiuni vădit anti-UE. Mai mult, această mişcare de electorat a fost însoţită de o mişcare similară în partid. Legaţi de electorat cum nu sînt mulţi politicieni pe continent, parlamentarii britanici conservatori au început să urmeze linia alegătorilor în dauna coeziunii partidului. Presat de aceste două tendinţe, Cameron a ales soluţia cea mai corectă din punct de vedere democratic: referendumul. Faptul că a făcut bine promiţînd un referendum în 2013 şi 2014 s-a dovedit în alegerile din 2015, cînd partidul său a cîştigat detaşat alegerile parlamentare. Electoratul a apreciat că prim-ministrul asumă, curajos, dorinţa sa. De altfel, dovada supremă că referendumul nu a fost deloc forţat şi că, dimpotrivă, chestiunea apartenenţei ţării la UE era de extremă importanţă pentru britanici este participarea la vot – niciodată, cu nici un alt prilej, nu au venit la urne atît de mulţi cetăţeni britanici în ultimii 25 de ani! Aşadar, chestiunea ardea pe agenda cetăţeanului. Sigur, soluţia lui Cameron nu este europeană. Pe continent, partidele preferă să nu vadă/audă ce cred popoarele despre UE. Abia pe continent, UE e o treabă de partid. Pentru Cameron, UE a fost o treabă a poporului. Sigur că rezultatul referendumului a fost dezamăgitor, aşa cum este şi poporul de cele mai multe ori. Dar mi se pare revoltător să-i reproşezi lui Cameron că a întrebat poporul încotro vrea să‑i meargă ţara. Dacă nu ne mai place asta, atunci să spunem deschis că vrem o democraţie limitată. Dar nici asta nu spunem. Şi continuăm să-i reproşăm lui Cameron că a organizat referendumul.
În al doilea rînd, premierului britanic i se reproşează că a pierdut acest referendum. Acest al doilea reproş are ceva mai mult sens decît primul. Campania lui Cameron nu a fost foarte credibilă. El însuşi era cunoscut ca un eurosceptic, cum putea să spere că oamenii îl vor percepe ca pe un pro-european? El însuşi criticase Uniunea atît de dur cu atît de multe ocazii, cum putea spera să pară acum prietenul şi susţinătorul ei? Avea, teoretic, o singură şansă: să pledeze pentru Marea Britanie în interiorul UE şi nu pentru UE cu Marea Britanie ca membru. Exact asta a încercat să facă, dar nu prea i-a ieşit. Campania „Remain“ a fost, într-adevăr, neinspirată. Agitînd perspective apocaliptice în cazul în care ţara părăseşte UE, campania „Remain“ nu a făcut decît să intre în jocul spaimelor, pe care cei care au condus campania „Leave“ îl practică de ani de zile. Din punctul de vedere al campaniei, „Remain“ a acceptat să joace pe terenul propriu celor de la „Leave“ (gravă eroare strategică) şi au pierdut. Ca prim-ministru, David Cameron a organizat trei referendumuri. Pe primele două le-a cîştigat. Pe acesta, poate cel mai important, l-a pierdut. Putem oricît să-i criticăm campania, dar să-i criticăm decizia de a-şi consulta poporul – nu. Iar diviziunea pe care o vedem acum în societatea britanică nu s-a produs în seara zilei de 23 iunie. Diviziunea exista, apăruse cu mulţi ani în urmă şi crescuse în timp. Majoritatea cetăţenilor britanici nu vor în UE. Şi nu doar o majoritatea britanică s-a săturat de UE. O majoritate cehă, o majoritate daneză, o majoritate olandeză, ba chiar şi o deocamdată firavă majoritate franceză par a se fi săturat. Trebuie să înţelegem rapid că problema nu este dincolo, ci dincoace de Canalul Mînecii. Şi ce facem noi, în democratica noastră Uniune? Păi, în primul rînd, o ţinem tot aşa. „Mai multă Europă!“, strigăm din toţi bojocii. Apoi, avem grijă ca mersul nostru spre „mai multă Europă“ să nu cumva să intersecteze poporul. După mintea politicienilor democraţiilor noastre, cel mai bun lider se conduce după ideea „cîinii latră, caravana trece“, cu mirifica Uniune pe post de caravană şi cetăţenii ei pe post de cîini. Deocamdată, un singur lider politic a decis să-şi respecte poporul într-atît încît să-l întrebe. Şi a plătit pentru asta. În Panteonul democraţiilor, acest lider politic merită un loc în faţă. Astăzi, în democratica UE, a devenit un act de eroism să convoci un referendum. Eroismul în democraţie nu este să eviţi poporul, ci să-l întrebi, să încerci să-l convingi şi, dacă nu poţi, să pleci. Se confruntă, de fapt, două modele: modelul Juncker este să nu întrebi nimic, ci să asculţi doar de cei care te pun şi tot ei te schimbă din funcţie, aceia nefiind alegătorii, şi modelul Cameron, despre care am vorbit mai sus. Merg pe mîna aparent pierzătoare a lui Cameron şi nu pe mîna aparent cîştigătoare a lui Juncker.
