Corectori şi corecturi
Cei cu o oarecare vechime în activitatea publicistică își amintesc, desigur, faptul că, într-o vreme, rolul corectorului în presă era unul fundamental. De el atîrna cumva „destinul“ unui articol, fie acesta și marcat de o inerentă efemeritate. Greșelile de tipar contau (așa cum contează, de altfel, și astăzi!), întrucît modificau adesea (în rău) semnificațiile textului inițial. Problema apărea mai ales atunci cînd „greșelile“ izvorau din „hermeneutica“ insolită a corectorului însuși și nu dintr-o lipsă de atenție, din vreo omisiune a ta proprie (la mașina de scris) ori dintr-un puseu de superficialitate. Existau corectori care interpretau paragrafele (de dat ulterior la cules), intervenind, cu autoritate profesională, în conținutul lor. Așa m am ales, personal, prin anii ’90, cu „rectificări“ severe, în special, ale unor englezisme pe care, în viziunea corectorilor, eu nu le stăpîneam suficient de bine. Referirea la bursa Fulbright mi-a fost frecvent „reșapată“ prin adăugarea unui al doilea „l“ în structura numelui: „Fullbright“ (bietul senator american William J. Fulbright, ințiatorul faimosului program de schimb academic și cultural, se va fi răsucit, gemînd, în mormînt, la fiecare dintre respectivele „corecturi“!). Baseball-ul mi-a fost tipărit drept „base-ball“, John – „Jon“, Kennedy – „Khenedy“ etc. Să zicem totuși că, pentru latura „străineză“ a articolelor mele, mă pregătisem deja să primesc „corecții“, asumîndu-mi eu, stoic, din junețea studiilor anglistice, dinamica social-mentalitară băștinașă, conform căreia, se știe, tot românul e născut anglofon. Dumnealui cunoaște engleza în mod telepatic, nu are nevoie de îndrumători obosiți (Corneliu Vadim Tudor observa, la un moment dat, cu fermitate, pe această linie de gîndire, că Eminescu vorbea excelent germana și, de aceea, prin „contaminare“, ar fi stăpînit, inevitabil, și engleza!). Primisem, ca atare, de tînăr, suficiente zîmbete furișat-ironice, alături de numeroase priviri suspicioase („Ce americănească o fi învățînd, băi, ăsta la facultate, de gavarisește cuvintele lu’ tata Will așa de nașpa?“), în ocaziile cînd pronunțam (corect!) Tottenham (cu necesara contracție fonetică „totnăm“), Fitzgerald (cu accent pe a doua silabă) sau Gere și Basinger (cu „gh“-urile de rigoare și nu cu „ge“-uri!). Lovindu-mă însă și de „intervenții“ în bietul meu grai (publicistic) neaoș, trebuie să admit că m-am arătat surprins. Cu ce va fi supărat limba-mi maternă ochiul de vultur al „capului limpede“ din redacții, de se va fi pornit atît de aprig împotriva ei? Nu am găsit un răspuns satisfăcător nici la mulți ani după evenimente. Cred că se manifesta acolo doar „opinia personală“ (a corectorului) despre cum trebuiau redactate anumite noțiuni, deoarece umorul voluntar mi-ar fi fost greu să-l bănuiesc.
Vechii corectori din edituri și de la reviste, eminențele cenușii incontestabile ale universului scripturistic (masters of their domain, cum ziceau, sugestiv, simpaticii eroi ai serialului Seinfeld!), nu mi-au iertat (nici) limba română. Îmi amintesc și acum, înfrigurat, o cronică literară (la un volum de Vasile Lovinescu), pe care am publicat-o, în 1990, într-o importantă revistă culturală din Iași. Corectoarea a jucat, pur și simplu, fotbal cu nefericitul text, dactilografiat, impecabil îngrijit, pe noua mea (atunci) mașină de scris, din Albion, Remington (prevăzută cu diacritice autohtone: ce mai, dacă publicistica ar fi fost manelistică, mă puteam considera un barosan al epocii – moreau doșmanii dă inimă rea / pentru eeaaa, pentru eeaaa!). La fraza – „Măcar metodologic, Lovinescu se apropie de Eliade“ –, doamna în cauză „a rectificat“ – „Mărar metodologic, Lovinescu se dropie de Eliade“. Tristul Purusha din metafizica hindusă a ajuns Păpușa, iar opusul lui, Prakriti, nu a vrut să iasă altfel în pagină decît Chibrite. Monarhul ascuns s-a convertit în Paharul pătruns, iar hiperboreean în coreean. Știu că v-ați obișnuit cu exagerările din „memoriile“ mele dilematice săptămînale, dar vă garantez că spun adevărul și numai adevărul! Transformarea lexemelor inițiale în altele „mai cu moț“, cum ar veni, indica destul de clar că vorbeam de intervenții textuale conștiente și nu de erori de culegere. Corectoarea mi-a „reparat“, practic, recenzia, prin părțile esențiale, în locurile unde gradul meu de informare lăsa, în mod evident, de dorit. Experiența nu a fost, în acei ani, singulară. Mi-am văzut automatismul stilistic inevitabil ițindu-se, în articole, ca imperturbabil. Aidoma, neîndoios ca nebelicos, intern ca extern, elasticitate ca promiscuitate, surdină ca tartină, torid ca sordid, elitist ca etilist, marginal ca papagal, boare ca moare, Pantagruel ca Parpanghel, nevolnic (legat de traducerea în română a versului din Macbeth-ul lui Shakespeare – „Infirm of purpose!“ / „Nevolnic suflet!“) ca năstrușnic (a apărut, finalmente, în formula „Năstrușnic suflet!“), maramă ca panaramă, gherilă ca torpilă, prostrație ca prostituție ș.a.m.d. Se poate concluziona că sînt un publicist pățit, dar, în și mai mare măsură, că majoritatea corectorilor se dovedeau, în trecut, așa cum mă străduiam să conceptualizez altădată, la „Prezentul discontinuu“, niște „oameni ai preferințelor“. De „alegerea“ lor preferențial-semantică depindea (probabil că mai depinde încă, și în prezent, în unele locuri!) unde „dădeai“ tu și unde „crăpa“ în realitate. Unde „semănai“ adică și unde „răsărea“ în fond. Cum ce răsărea? Mărarul metodologic.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
