Democraţie autoritaristă sau liberalism nedemocratic?
Cum s-a ajuns aici? În doar cîteva luni, perspectiva unui Donald Trump președinte a devenit, dintr-o speculație absurdă, o posibilitate terifiantă. Cum de poate ajunge așa aproape de Casa Albă un om cu atît de puțină experiență politică, un om care ignoră faptele în asemenea măsură?
Într-un recent și foarte dezbătut eseu, Andrew Sullivan susține că de vină pentru ascensiunea lui Trump este „excesul de democrație“. Potrivit lui Sullivan, establishment-ul politic a fost marginalizat de antiintelectualismul extremei drepte și de antielitismul extremei stîngi. Între timp, Internetul a amplificat ecoul celor mînioși și ignoranți. Ceea ce contează astăzi în politică nu mai este substanța sau ideologia, ci disponibilitatea de a da glas revendicărilor celor mai josnice ale populației – abilitate pe care Trump o stăpînește, fără doar și poate.
Într-o replică incisivă, Michael Lind a argumentat că Sullivan vede lucrurile răsturnat: adevăratul vinovat ar fi „deficitul de democrație“. Trump, arată el, are priză cu precădere la alegătorii care spun: „Vocea mea nu este ascultată de nimeni.“
Există însă un motiv pentru care tot mai mulți votanți gîndesc astfel. Unele dintre deciziile politice cele mai importante sînt preluate acum de tehnocrați. Chiar și în domeniile politice în care reprezentanții aleși sînt cei care iau deciziile, acțiunile lor reflectă rareori dorințele cetățenilor.
La o primă vedere, explicațiile oferite de Sullivan și de Lind par să fie contradictorii. Dacă însă vrem să înțelegem adîncirea crizei democrației liberale – care a încurajat populismul de extremă dreaptă în întreaga Europă – trebuie să admitem că ele sînt, de fapt, complementare.
Sistemele politice ale Americii de Nord și ale Europei Occidentale sînt definite de două caracteristici centrale: sînt liberale, deoarece urmăresc garantarea drepturilor individuale, inclusiv pe cele ale minorităților marginalizate; și sînt democratice, întrucît instituțiile lor sînt concepute să transpună punctele de vedere ale cetățenilor în politici publice.
Dar, în ultimele decenii, cînd standardele de viață ale cetățenilor obișnuiți au stagnat și furia față de establishment-ului politic a atins cote maxime, aceste două componente fundamentale ale politicii occidentale au intrat în conflict. Prin urmare, democrația liberală se bifurcă, producînd două noi forme de regim: „democrația autoritaristă“ sau democrația fără drepturi, și „liberalismul nedemocratic“ sau drepturi fără democrație.
În tot mai multe țări, o mulțime de decizii politice au fost decuplate de la mecanismul de contestare democratică. Deciziile macroeconomice sînt luate de bănci centrale independente. Politicile comerciale sînt consfințite prin acorduri internaționale, rezultate din negocieri secrete, conduse de instituții greu accesibile. Multe controverse pe teme sociale sînt reglementate de curți constituționale. Iar în puținele domenii, cum ar fi fiscalitatea, în care reprezentanții aleși beneficiază de o autonomie formală, presiunea globalizării a atenuat diferențele ideologice dintre partidele tradiționale de centru-stînga și de centru-dreapta.
De aceea, nu e de mirare că cetățenii de pe ambele maluri ale Atlanticului au sentimentul că nu mai sînt stăpînii propriului destin politic. De fapt, ei trăiesc într-un regim liberal, dar nedemocratic: un sistem în care drepturile lor sînt în cea mai mare parte respectate, dar opțiunile lor politice sînt în mod curent ignorate.
Abandonați de un establishment politic indiferent, votanții se adună în jurul populiștilor, care pretind că întrupează vocea poporului. Ei promit, asemenea lui Trump, să îndepărteze blocajele instituționale – de la mediile critice și tribunalele independente la instituțiile internaționale precum UE și Organizația Mondială a Comerțului – care stau în calea voinței publice. Retorica abjectă le trădează însă destul de clar intențiile: limitarea drepturilor individuale, mai ales ale acelor oameni pe care îi transformă, în discursurile lor, în țapi ispășitori: fie ei mexicani, musulmani sau jurnaliști de investigație.
Prim-ministrul maghiar, Viktor Orbán, a demonstrat în ultimii ani cît de ușor poate o țară să eșueze în democrație autoritaristă. Și, începînd cu finele anului trecut, noul guvern polonez a adoptat și el platforma-program a lui Orbán. Dacă Marine Le Pen cîștigă anul viitor președinția Franței, democrația autoritaristă ar putea ajunge în inima Europei Occidentale.
Ascensiunea lui Trump, la fel ca aceea a populiștilor europeni de extremă dreaptă, pune în lumină esența dinamicii politice a vremurilor noastre: spectrul excesului de democrație, apărut, se teme Sullivan, în urma deceniilor de deficit democratic. Distanțîndu-se de opțiunile votanților obișnuiți, elitele politice au creat un spațiu vast pentru apeluri – adesea tribale și profund șoviniste – la repliere comunitară și autodefensivă populară.
Încă mai putem evita eșuarea sistemului nostru politic în democrație autoritaristă sau în liberalism nedemocratic. Poate că principala prioritate pe termen scurt ar fi implementarea unor politici economice menite să ridice standardul de viață al cetățenilor obișnuiți, atenuînd astfel furia față de establishment-ul politic.
Ar fi de asemenea indicată exersarea unor noi forme de participare politică. Bugetarea participativă, sondajele de opinie consultativă și chiar forme de „democrație lichidă“ – care le permite cetățenilor să opteze între a vota direct sau prin delegat, în privința unei politici – au ajuns, în ultimii ani, la modă. Nici una dintre aceste inovații nu reprezintă o soluție magică, dar fiecare dintre ele poate să indice calea către un nou tip de instituții, care să stabilească un echilibru între drepturile individuale și mandatul popular, mai bine decît o face sistemul actual.
Iar dacă aceste măsuri se vor dovedi ineficiente și tardive sau dacă establishment-ul politic va fi atît de intimidat de populiști încît tehnocrații vor sfîrși prin a obține un control sporit asupra politicilor publice, democrația liberală are șanse mici de supraviețuire. În acest caz, ne-am putea confrunta cu echivalentul politic al Alegerii Sofiei: să ne sacrificăm drepturile pentru a salva democrația, sau să abandonăm democrația pentru a ne păstra drepturile.
Yascha Mounk este conferențiar de Teorii Politice la Harvard, membru al „New America“ și autor al volumului Stranger in my Own Country: A Jewish Family in Modern Germany.
© Project Syndicate, 2016
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Matei PLEȘU
