Iertaţi-ne că sîntem proşti!
Domnul Nicușor Stanciu este un fotbalist român, stelist, membru al echipei naționale, purtător al tricoului cu numărul 10, un jucător talentat și foarte apreciat. Nu știu ce-o fi fost în mintea domniei-sale, dar după meciul cu Franța, în deschiderea Turneului Final Euro 2016, „tricolorul“ a emis următoarea declarație: „A trebuit să facem un efort foarte mare azi. Toți am făcut ce ne-a cerut domnul Iordănescu. Lumea ar trebui să fie mîndră de noi, chiar dacă ne-a scăpat egalul.“ (sursa: gsp.ro) Nimeni nu poate spune ce-a fost în mintea domnului Stanciu, pentru că ar fi incorect și nepoliticos să facem presupuneri pe tema asta. Însă ceea ce putem face, fără frica de a-l ofensa pe emițătorul cuvintelor citate mai sus, e să examinăm un pic declarația, așa cum e ea formulată, așa cum ni se adresează nouă, celor care o citim. Domnul Stanciu spune că „A trebuit să facem un efort foarte mare azi“. Păi… ce să înțelegi din treaba asta? Că ni s-a făcut sau i s-a făcut cuiva o favoare? Cum altfel ar putea să fie un meci de fotbal, împotriva Franței, în deschiderea unui turneu final? Meseria pe care domnul Stanciu a ales-o este cea de jucător profesionist de fotbal. Asta e esența profesiei sale – efortul foarte mare. Pentru asta cîștigă bani domnia-sa. Prin urmare, a vrut să spună că și-a făcut meseria? Sau, poate, a vrut să spună că un joc mare, pe un stadion mare, în fața a peste șaptezeci de mii de spectatori, merită un efort mai mare? Pentru că „ne vede lumea“ sau pentru că „nu trebuie să ne facem de rușine“? Dar în rest nu ne vede lumea? Iar dacă lumea observă că punem osul la treabă doar cînd sîntem văzuți, nu ne facem de rușine și mai rău? În sfîrșit, nu e suficient că domnul Stanciu ne-a pus în gardă că a făcut efort, domnia-sa a făcut și ce i-a cerut domnul Iordănescu.
Nu văd ce altceva ar fi putut face talentatul fotbalist român decît să asculte ce-i spune antrenorul. E parte din meseria domniei sale. Cum să fi procedat altfel? Să-l fi lăsat pe antrenor să-și scuipe plămînii urlînd indicații, iar domnia-sa să facă așa cum îl taie capul? Să-l fi lăsat pe antrenor să-și tocească buzele pupînd la iconițe, iar jucătorul să nu depună pe teren atîta efort, pentru că domnul antrenor e credincios și, sigur, Dumnezeu are grijă să iasă un rezultat bun? Pentru că „Dumnezeu e român!“, nu? Domnul Stanciu spune, cît se poate de limpede, că e un mare merit faptul că a făcut efort și a ascultat de antrenor. În plus, exprimă și punctul de vedere al coechipierilor, vorbind în numele lor. Iar pentru că a făcut efort și a ascultat indicațiile antrenorului, fotbalistul român crede că lumea ar trebui să-i fie recunoscătoare, lui și colegilor săi, deși meciul a fost… pierdut. E drept, jucătorii români s-au întrebuințat serios și au făcut un meci bun. Ei bine, noi trebuie să fim mîndri și recunoscători pentru faptul că au făcut ceva normal. Da, e sport, e fotbal. Știu, pare o chestie neserioasă. Luată așa, repede, e doar declarația unui fotbalist care s-a auzit vorbind, dînd glas unor gînduri și scoțînd pe gură un șirag de perle. Dar ăsta e, din nefericire, punctul de vedere al multor compatrioți, care cer recunoștință pentru că fac exact ce presupune meseria pe care au ales-o. Iar tu, prostul din mulțime, o fărîmă din ceea ce se cheamă „lumea“, trebuie să fii recunoscător, să fii mîndru că ești compatriot cu unii care fac ce le cere meseria. Paznici care păzesc, piloți care zboară cu avioane, vopsitori care vopsesc, profesori care le vorbesc pe înțeles elevilor, brutari care fac pîine, doctori care tratează boli și salvează vieți, iar lista poate continua pînă la următorul turneu final. Unii dintre compatrioți, nu puțini, cred că statutul personal e absolut suficient pentru ca „ăilalți“ să le fie recunoscători. E suficient să fii zugrav și să intri în casa clientului la ora stabilită. Meriți recunoștință pentru asta. Dacă, după ce-ai ajuns, dai cu bidineaua, și dacă faci bine treaba asta, ești deja eroul unei națiuni. A-ți face datoria sau a te achita de ceea ce presupune meseria ta e un favor făcut semenilor, care trebuie să fie recunoscători. „Lumea“ asta proastă, idiotizată și adusă la stadiul de cantitate neglijabilă trebuie să fie mîndră de unii care își fac treaba pentru care sînt plătiți.
Tovarășii comuniști, printre perversiuni, în urma nenumăratelor partide de amor cu poporul, ne‑au lăsat și-o amintire foarte greu de tratat. Ideea că unii se sacrifică pentru noi, proștii care nu înțelegem, nu apreciem, dar nici nu merităm treaba asta. Lecția spune că trebuie să te fofilezi, să te strecori, să ai o viață cît mai lejeră, dar să dai impresia că faci un act de eroism, un sacrificiu, dacă te-ndupleci să faci, la un moment dat, exact ce-ți cere meseria pe care o practici. Chestia e să nu deranjezi, să te faci că muncești, să-ți vezi de interesul tău prin orice mijloace, iar cînd te nimerești în atenția publică să urli ca din gură de șarpe. Să strigi cît te țin plămînii, cum nu mai poți tu de efort, cum te sacrifici, cum te jertfești pe altarul iubirii pentru semenii tăi, făcîndu-ți meseria. Vorba unui mare fotbalist care, ulterior, și-a retras cuvintele: „Noi merităm statuie!“ Și, dacă tot veni vorba despre merit, să ne amintim și altă vorbă de la noi, celebră prin profunzimea masochismului: „Ne merităm soarta“.
