Un sport la Răsărit
Nu am putea să purtăm drapelul (la Olimpiadă) și fără discuții?
Nu. Ce-am fi fără discuţii? O ţară de tăceri, în care faptele s-ar vedea ca meduzele fosforescente noaptea în ocean. Cu cît facem mai puţin, pe atît ne vine pofta să dăm din gură şi din tot ceea ce ar trebui să ţinem acasă, închis cu şapte lacăte. Halep ar fi vrut să poarte drapelul la Jocuri fără să ştie exact dacă va participa, ceea ce în sine e colosal. Şi Neagu a dorit să ducă tricolorul. Pînă la urmă, a fost aleasă Ponor, cu scrîşnete. Drăgulescu a explicat că titlurile ei olimpice au recomandat-o, la care Simona a răspuns că nu există nici o lege în acest sens. De fapt, nimic n-are sens în toată această poveste. Senzaţia neplăcută e că defilarea cu pieptul bombat în fruntea delegaţiei e cea mai uşor de cîştigat probă de la Rio, cu vizibilitate sigură. E frumos să vrei să ţii steagul ţării, dar cel mai frumos ar fi să-l urci pe catarg. În loc de asta, un sport în suferinţă gravă şi-a făcut rost de o competiţie absurdă, care e de fapt termometrul fidel al fierbinţelilor sale. Loviţi de dopaj, de prăbuşirea disciplinelor istorice şi de incapacitatea unui sistem de a veni la zi, ne repezim pe ceea ce e ieftin şi de suprafaţă. Ne agăţăm de iluzii, ca şi cum ele ar putea să schimbe realitatea. Numai că realitatea e încăpăţînată. Şi cu cît vrem să păcălim mai tare, cu atît ea ne dă cu faptele în cap. Sigur, cui are în ce să-i dea.
