Noii intelectuali
În urmă cu doi ani, povesteam, la „Prezentul discontinuu“, o întîmplare nostimă, pe care am trăit-o, alături de David Lodge, în fața Teatrului Național din Iași. Un homeless man ne‑a abordat în limba engleză (după ce, în prealabil, l-a recunoscut pe marele prozator britanic!), risipind astfel, fără să știe, temerile inițiale ale oaspetelui nostru că publicul ieșean ar putea rata unele sensuri lingvistice din mult-așteptata întîlnire de la FILIT. Dacă și un om al străzii vorbea engleza, s-a gîndit scriitorul, nu mai era cazul să dezvolte aprehensiuni suplimentare. Se putea simți în România ca acasă. Unii au crezut că am inventat episodul. Îi reconfirm astăzi veridicitatea, admițînd doar că, poate, citîndu-l pe insolitul personaj, am „înflorit“ vag competența sa anglofonă, furat desigur de pitorescul peisajului. Vă spun însă cu toată seriozitatea că individul stăpînea o engleză peste medie. Ce mi-a amintit de el actualmente? Un fenomen straniu, la care sînt martor de ceva vreme. Festivitățile academice și culturale (unde particip) par a fi deseori populate de asemenea inși. Să lămurim un detaliu: deși nu mă dau în vînt după ceremonii și „cadre“ solemne, am fost nevoit, prin natura profesiei/poziției (publicist, universitar, decan de facultate filologică ș.a.), să mă „arăt“ la numeroase ocazii de acest tip. Ca amfitrion, în majoritatea contextelor. Ei bine, mereu am sesizat, în aulele/sălile în care se desfășurau evenimentele, strecurați cu discreție (de obicei prin rîndurile din spate), menționații „boschetari“ („tipologizarea“ la care apelăm terminologic, în cazul lor, e cam crudă!). Look-ul celor în chestiune nu lasă loc pentru îndoieli în privința apartenenței la respectiva categorie. „Frizurile“, „hainele“, sacii sau plasele transportate permanent de ei, izul singular ce le învăluie siluetele constituie elemente suficiente pentru exactitatea „identificării“.
Cum reușesc să pătrundă acolo și de ce vin reprezintă aspecte ușor descifrabile. Intră fără probleme, întrucît așa-numita „securitate“, în clădirile instituțiilor de învățămînt superior și de cultură, rămîne numai o ipoteză de lucru la noi. Universitatea ieșeană, de pildă, este un „loc“ unde „se mișcă“, într-o zi normală de lucru, zeci de mii de exemplare umane (nu demult, aici, se știe, un unabomber local a ajuns, nestingherit, cu un rucsac doldora de explozibil în spinare, într-un amfiteatru plin cu studenți și a început să amenințe – neglumind deloc, au observat mai tîrziu specialiștii! – că va arunca totul în aer). În sfîrșit, cerșetorii fac act de prezență la aceste festivități, deoarece „partea“ academică se termină, necondiționat, fie cu „o cafea“, de la care nu absentează „gustările“, fie, în circumstanțele fericite, cu un mic party, unde mîncarea și băutura se îmbină în mod plăcut. I-am văzut, cu tristețe, pe bieții oameni ai străzii năpustindu-se, pur și simplu, asupra platourilor și paharelor de la sindrofiile post factum, mai fioroși parcă decît la pomenile bisericești… Mai interesant și, cumva, mai util, din perspectivă sociologică, găsesc următoarea nuanță interogativă: cînd și, cu precădere, prin ce mijloace află „homleșii“ despre buclucașele ceremonii? Abia asta ar trebui să uimească, avînd în vedere că „publicitatea“ vieții intelectuale românești revelează trăsături preponderent periferice. Un parastas de parohie e, am crede fără ezitări, mai „vizibil“, în universul boschetar, decît, să spunem, deschiderea oficială a nu știu cărei conferințe de studii culturale. Și totuși, realitatea anilor recenți ne-ar contrazice frontal. Un observator atent va contabiliza, în mediul actual, mai mulți „pomanagii“, așa-zicînd, la solemnitățile simpozioanelor internaționale decît la împărțirea colivei din sîmbetele cu „moși“. Studiindu-i pe exoticii vizitatori, am dezvoltat, de aceea, o teorie.
Aidoma tipului care ne-a interpelat, atît de nonșalant, pe mine și pe Lodge, în decorul FILIT-ului ieșean din 2014, „homleșii“ aciuați pe la întîlnirile intelectuale au un grad de educație avansat, pe care nu l-ai bănui, luînd în considerație nefericita lor condiție. Unii au absolvit facultăți cu profil umanist, alții au cochetat, probabil, cu Literele și Filozofia. Știu sigur că un individ bărbos, uscățiv și extrem de ponosit, care era nelipsit, prin anii ’90-2000, de la manifestările universitare, fusese odată profesor de franceză (universitarii din generațiile mai vechi nu-l uitaseră, mai ales că vorbea impecabil limba lui Hugo!). Un bărbat pirpiriu, cu față descompusă, terminase, din ce se auzea, în 1993, Filozofia (ăsta obișnuia, la speech-urile de prim-plan, chiar să-și ia notițe!), iar un altul, la fel de absorbit pe parcursul cuvîntărilor, se trăgea, mă atenționau colegii, dintr-o familie de matematicieni. Ce-i adusese în această stare este greu înțeles. Cert rămîne faptul că ei ilustrează un segment ambiguu al societății românești postcomuniste, care va trebui cîndva explicat de istorici. Pot da o mînă de ajutor, trimițînd la America deceniilor șapte-opt, din secolul trecut, cînd s‑a constatat o proliferare fără precedent a fenomenului de homeless people. Aceia erau ex-soldați (combatanți, odinioară, în Vietnam!), admiși, în timpul tinereții lor (anterior deci încorporării!), la prestigioase universități de peste Ocean. Reveniți în patrie, au concluzionat psihologii sociali, militarii (traumatizați) nu și-au mai putut asuma vechile identități. Am convingerea, prin urmare, că și enigma identității „homleșilor“ noștri va fi, într-o bună zi, spulberată.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
