EDITORIALE ȘI OPINII

În Rusia se dopează şi paralimpicii?

Scenariul este, mai întotdeauna, bine scris și ingenios, regia – ireproșabilă. Aferim!

La început, conferențiarul izbucnea în rîs, citind pasaje din cărțile pe care și le trîntea, literalmente obosit, pe catedră.

Aşa că, pe lîngă porci şi curcani, avem şi problema şobolanului politic. Problemă care se acutizează pe zi ce trece.

La 25 de ani de la valul de in­de­pen­den­ță, politica de revanșă a Krem­linului găsește fostele state sovietice în situații mai dificile decît, poate, și-ar fi imaginat în momentele de efuziune națională.

La nivel politic se pare că s-a ajuns la un acord: se proiectează deja o legislaţie unitară, federală, cu privire la interzicerea vălului integral.

Seriile de sinonime, contextele tipice şi conotaţiile afective ale cuvintelor nu lasă loc de îndoială: în imaginea noastră despre lume, aşa cum se reflectă ea în limbă, ritmul de viaţă lent e bun, iar graba e rea.

Aud, mai ales din partea părinţilor, aceeaşi veşnică întrebare: „Ce «iese» un student de la Litere?“ Uneori îmi vine să răspund, exasperat: „Iese ce a intrat!“

Aș fi vrut să scriu toate astea în memoria ei, cînd tocmai am descoperit, într-un magazin strălucitor, un storcător de fructe mecanic, impresionant și frumos colorat, făcut din fontă. Un nou început, mă gîndesc…

Nu e deloc sigur că pictorii, spre deosebire de clienții lor, și-au permis, cînd le-a venit rîndul, scumpul proces al mumificării sau portretul care să-i însoțească.

Alegerile prezidenţiale se pot cîştiga la televizor.

Speranța că liderii pe care ni i-am ales prin vot democratic iubesc în mod real democrația, nu dorm cu gîndul doar la alegeri, și sînt gata să facă, împreună cu noi, orice pentru a o apăra. Rîdeți? Mai gîndiți-vă o dată.

O măsură a disprețului generic al politicianului român față de cetățenii pe care speră, și uneori reușește, să îi guverneze. Vom avea alegeri în toamnă. Narațiunile false au să domine iar campania. Apoi ne vom așeza la coadă iar.

Părinții sportivului român nu sînt niscaiva sfinți. Nici poveste! Ei sînt bine-mersi complici și parte a falimentului sportului românesc.

E o întoarcere în vremurile în care URSS, RDG sau RSR defilau mîndre sub cercuri, în vreme ce disidenţii lor mărşăluiau în lanţuri.

Ce ne leagă? Deocamdată, mai curînd ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi. Ne uneşte – vorba lui Noica – ceea ce ne lipseşte: sărăcia, şi nevoile, şi neamul…

Scuip în sîn şi abia aştept să mă întorc în Jilava.

Donald Trump însuși nu a prezentat pînă acum soluții clare pentru a evita catastrofa. Doar locuri comune, banalități, chestii previzibile.

Am urmărit recent, pe AMC, un remake al western-ului din 1952, cu Gary Cooper, High Noon/La amiază.

Chiar dacă nu mai e foarte la modă, vax s-a păstrat în limbajul familiar („eşti vax!“, „vax populi“ etc.) şi are un loc asigurat în literatură şi în dicţionare.

Vreun an-doi a funcţionat cu prioritate sloganul „Am să merg la Minister“ (sau, după caz, la Guvern). Treptat, el a lăsat loc altei formule de ameninţare, considerate, de cei în cauză, mai contondentă: „Mă duc la presă!“

Căutau și așa-numiți fixers, adică intermediari autohtoni pe ca­re-i plăteau pentru a le facilita legăturile cu localnicii. E o practică obișnuită.

Corbul, ca în filme, se înzdrăvenește, se tutuiește cu toată lumea. Apoi începe să zboare. Se așază printre cutiile cu monede romane cu ciocul larg deschis, obișnuit să fie hrănit.

Trump a spus că, dacă Clinton cîştigă alegerile, susţinătorii celui de-al doilea amendament nu vor mai avea ce face. Şi a adăugat, voit ambiguu: „…deşi poate că susţinătorii amendamentului mai pot face ceva“.

Interlocutorul meu e funcționar într-o instituție publică. E foarte aproape de vîrsta pensionării, dar se ține foarte bine. E departe de a fi un rătăcit sau un drojdier de terasă. E cineva mîndru și sigur pe el, pentru că simte ceva limpede și întemeietor. Simte că e membru al unei majorități care are putere.

Richard Shirreff imaginează un scenariu de război care opune NATO Rusiei. Elementele de plauzibilitate ale poveștii sînt, în bună măsură, credibile.

Rusia. Țara în care dopajul a fost urcat la rang de politică de stat. Povestea completă implică servicii secrete, morți suspecte în hoteluri din Washington DC, dezvăluiri de senzație în presa mondială și, în fine, suspendarea atleților ruși din cam toate competițiile internaționale, incluzînd Olimpiada de la Rio.

nstituţia sportului românesc e un dinozaur care va muri cumva, dar în nici un caz nu se va sinucide.

Pe  scurt,  au  început  să  mă  cam enerveze magazinele astea. Mai presus  de  toate,  mă  deranjează multele minciuni care se vînd înăuntru.

Paul Gherasim a pornit, zilele acestea, spre locul pe care l-a contemplat, îndrăgostit, toată viața: locul de obîrșie al lumii create.

Stau la o fiţă de hotel la 1900 de metri altitudine, în Dolomiţi.

O întrebare personală: de ce avem întotdeauna nevoie de experienţa unor episoade traumatizante pentru a înţelege adevăruri simple, aflate la îndemîna noastră?

A trecut aproape neobservată o știre de la sfîrșitul săptămînii trecute, potrivit căreia circa 200 de migranți au încercat să forțeze trecerea din Italia în Franța, dar au fost respinși de la frontieră.

Și Vladimir Putin, și Recep Tayyip Erdogan fac, de fapt, o demonstrație de forță. Vor să arate că sînt puternici, că sînt gata să negocieze, că sfidează Occidentul.

Mersul boului sau cel al carului tras de boi nu mai sînt, desigur, imagini familiare vorbitorului de azi; extinderea formulei adverbiale se bazează acum pe metafora animalieră a insultei, pe evocarea boului ca emblemă a prostiei.

Milioane de părinți și-au plîns sau își plîng soarta de a nu fi găsit, încă, meditatorul potrivit pentru odrasla lor. Milioane de copii au ­luat sau iau drumul bejeniei, cu caietele în boccea, către orele de după ore.

Foarte repede, în orice meserie, te prinzi că nu e destul să ai cunoștințe, fie ele și „vaste“, ca să fii un bun specialist sau ca să ajungi în echipe sau în proiecte mari.

Nu pot să nu aplaud zîmbind una dintre frazele spuse de Hillary Clinton la un recent miting electoral: „Trump a dus Partidul Republican de la It’s morning again in America la Midnight America“.

De cînd există televizoare în casele noastre, e dezastru dacă pierdem la vreo competiție sportivă internațională.

N era mai bine să avem alegeri post-Colectiv? Sau mai onest?

Mi-au devenit, brusc, simpatici nemții. Trenurile lor întîrzie și nu au aer condiționat. Mori de cald în vagoane. La aeroport îți arată ciocolata topită.

A fost odată ca niciodată o societate minunată în care copiii erau crescuţi pentru a fi campioni, la fizică sau la educaţie fizică. Selecţia era dură.

Căpătăm atîtea lucruri de-a gata, încît ne paște pericolul unei grave împuținări a arsenalului nostru vital. Ajungem în pragul unei ireversibile dezadaptări.

De la Cuza încoace, „chestiunea agrară“ s-a redus la următoarea dilemă, ne spune Henri Stahl: „Cine posedă titlul juridic de proprietate ab antiquo, boierii sau țăranii?“ Pentru apărătorii primei variante, latifundiari și antreprenori, „adevărata“ proprietate nu poate fi decît aceea individuală, cea devălmașă fiind fie negată, fie decretată ca perimată.

Pînă la urmă, a venit un puşti din ghetou. Cu un șperaclu şi cîteva pensete. Mi-a deschis maşina în 15 minute. Nu a vrut să îmi ia bani. „Domnu’ Valeriu, mă bate Dumnezeu, cum adică să vă iau dumneavoastră bani? M-aţi îmbrăcat ani la rînd.“

Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au avut vreodată puterea să urmărească – înainte de 1989 – un film nord-coreean despre virtuţile clasei muncitoare şi ale partidului unic. Eu am făcut-o de cîteva ori în copilărie.

Comisia Europeană a hotărît, săptămîna trecută, să dea Poloniei un răgaz de trei luni pentru a reveni în interiorul normelor europene privind statul de drept.

„Nu cred într-o ciocnire a civilizațiilor, nu cred într-un război al culturilor. Pînă și falia dintre șiiți și sunniți are motivații mai degrabă ideologice și strategice decît culturale. Nu sînt un clarvăzător, dar cred că viitorul omenirii nu e nici într-un stat islamic, nici într-un sistem de stat antiliberal precum China sau Rusia. Democrația autentică se va impune în cele din urmă“ – spune Francis Fukuyama.

Scrisul de mînă îşi restrînge tot mai mult utilizarea: mulţi dintre noi mîzgălim tot mai grăbit bileţele şi liste de cumpărături sau (profesoral) însemnăm scurte comentarii pe marginea unor texte şi cîteva cuvinte pe tabla din sala de curs. Cele mai multe texte sînt scrise cu ajutorul tastaturii, uneori cu enervantele intervenţii ale programelor care ne propun clişee utilitare şi ne corectează jocurile de cuvinte.