Duios, Apoplexia trecea
O după-amiază din mijloc de august, pe o terasă, într-un oraș românesc de la Dunăre. Un domn dă binețe, politicos, și cere permisiunea să se așeze pentru cîteva minute la masa mea, pentru că are „ceva de lămurit“. E important pentru dumnealui „să mai ceară o părere“. Îl neliniștește ceva. Are o nemulțumire. Și simte nevoia să o împărtășească. E genul acela de om care se urcă un pic peste masă, atunci cînd discută, ca și cînd s-ar pregăti să sară pe tine. Deși vorbește cu aer conspirativ, împinge ca un halterofil cuvintele rostite cu jumătate de glas. Ai senzația că te ai pomenit la masă cu un buldozer care va prăvăli peste tine muntele de pămînt al unei păreri ferme. Dumnealui zice că are o nelămurire și vrea s-o limpezească. În realitate, părerea domnului cu chef de stat la vorbă e limpede ca lumina zilei, dar are nevoie de un prilej pentru a fi expusă în toată splendoarea.
Atacul e fulgerător, n-ai nici o șansă. Pleoapele unor ochi iuți se strîng în așa fel încît să mai existe între ele doar o fantă, cît o lamă, prin care puterea de scrutare se concentrează mai bine. E ca și cum omul s-ar ascunde într-o cazemată, din interiorul căreia trage cu întrebări. Evident că n-are nimic de dezbătut. I-ar ciurui pe toți cu certitudinile sale, dar mai întîi face o diversiune, atrăgînd victimele ca un mare strateg în arta războiului de terasă. Știe toate astea și e mîndru de mijloacele pe care le-a cîștigat în timp, aici, pe terenul de bătălie. Nici nu se mai chinuie să disimuleze fericirea care i-a inundat figura. A pus mîna pe un client. E exact ca în legendara tactică a întîlnirilor de pe mare, cînd unii construiesc perfect credibil capcana vasului în derivă. Pirații, adunați ghem în burta navei, dau năvală la momentul potrivit și fac prăpăd. Figura interlocutorului meu exprimă toate astea, și-ncă multe altele, la un loc. Te simți ca o insectă peste care se închide fulgerător cupola de petale, viu colorate de bucurie, ale plantei carnivore.
Întrebarea, o rafală de cuvinte bine țintite, vine mai degrabă dindărătul cazematei ochilor decît de pe buzele subțiri și întinse, ca o linie de fortificații, camuflînd crenelurile dinților. „Hmm… Dumneavoastră ce… credeți? Regina asta… Chiar a fost regină? Aicea? În România?“ Știind că nu mai ai absolut nimic de pierdut, încerci să bîigui ceva despre cum, „tehnic“ vorbind, lucrurile stau într un fel, dar, simbolic, e cu totul altceva, iar cîtă vreme regimul comunist s-a instalat prin fraudă și teroare… Simți o oboseală mai mare decît cea în brațele căreia ai cădea dacă ai concura cu domnul Emil Boc la o tură de cosit. Pare că orice cuvînt se lovește de un cîmp energetic, un scut care-l transformă și-l redirecționează în propria ta freză, sub formă de proiectil. Te aperi cu o pușcă în fața unei divizii de tancuri. Interlocutorul nu aude. El nu vrea să dezbată nimic. Ți-a zis că are o nelămurire, te-a prins în ambuscadă, iar acum, zîmbind triumfător, își aranjează plutonul de execuție, strecurat pe lîngă el, cît ai întredeschis tu ușa.
Degeaba te zvîrcolești, în speranța unei sclipiri de umanitate. Îi explici că-i respecți opinia, dar că ești de altă părere. Și nu trebuie să fii monarhist sau cine știe ce altceva ca să ai respect față de o persoană remarcabilă, sau să te comporți decent într-o împrejurare care are mare legătură cu istoria noastră recentă. Omul e foarte hotărît. Te-a prins, nu te iartă. În cuvintele și în atitudinea lui rulează, alb-negru, cele mai vechi și mai triste filme de la noi. Locul strategiei de ambuscadă e luat de ură și de dorința de răzbunare. Odată așezat la masă și instalat în poziția de atac, interlocutorul meu face ravagii. Mă ia pe departe, dar știe el că sînt „de ăla care o dă diplomatic“ în cazuri de-astea. „De-ăla care te ia pe la Ploiești, că să vezi, că să ne respectăm părerile, că există nuanțe… Generația asta cu americănisme și englezisme în cap, că, vezi Doamne, am avea dreptate toți, că să mai discutăm, să cutare, să nu știu ce… Păi, nu e OK! Aia n-are ce căuta aici! Punct!“
Nu mai am loc să zic nimic. Toate plasele de camuflaj au căzut. Omul atacă furibund pe toate fronturile, cu toate armele. Vorbește doar el și ridică volumul cînd are senzația că vrei să deschizi gura, să spui și tu ceva. Se turează de unul singur și se pregătește să apese butonul nuclear. Gata! L-a apăsat! „Cum adică să i faci ăsteia funeralii naționale și doliu național?“ A spus-o. A scăpat de povara pe care o căra. Acum e, cumva, mulțumit. În ochii lui se citesc mii de lucruri în care ne recunoaștem, deseori, mulți dintre noi. O dorință nedefinibilă de răzbunare, rîcă, multă neînțelegere, promiscuitate, refuzul de a ne vedea pe noi înșine, dar și frica de ce am descoperi „la o adică“. Frica. Motorul care ne face, uneori, atît de agresivi, încît ne transformăm în niște caricaturi vorbărețe, gata să jignească în stînga și-n dreapta, să anuleze orice, să suspende orice drept, în favoarea instaurării legii marțiale a lui „Las’ că știm noi…“.
Interlocutorul meu e funcționar într-o instituție publică. E foarte aproape de vîrsta pensionării, dar se ține foarte bine. E departe de a fi un rătăcit sau un drojdier de terasă. E cineva mîndru și sigur pe el, pentru că simte ceva limpede și întemeietor. Simte că e membru al unei majorități care are putere.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
