Prăbuşirea URSS: cum stăm după 25 de ani
Acum 25 de ani, republicile componente ale Uniunii Sovietice își declarau rînd pe rînd independența, într-un turbion uriaș, stîrnit de puciul ratat al conservatorilor împotriva lui Gorbaciov. (Cu precizarea că, în statele baltice, mișcarea pro-independență începuse cu mult mai devreme.) După puciul din august, locuitorii din fostul spațiu sovietic au înțeles imediat că sistemul sovietic nu mai putea furniza reformele așteptate, că libertățile cîștigate în anii din urmă – începînd chiar cu reformele lui Gorbaciov – nu mai puteau fi garantate. Dar, mai presus de toate, nimic nu mai putea opri valul de emancipare națională, din statele baltice pînă în cele ale Europei Centrale. Este adevărat, chiar la sfîrșitul anilor ‘80, cu toată politica de omogenizare forțată, specifică regimurilor comuniste, discrepanțele din cadrul imperiului erau uriașe. Doar forța era aceea care putea ține Tallin și Dușanbe, de exemplu, în aceeași țară.
Astăzi, între succesul economic, democratic și social al statelor baltice (singurele din fosta URSS care au trecut cu adevărat în spațiul politic al Occidentului) și restul, prăpastia este încă mai adîncă decît în anii prăbușirii comunismului. Dar astăzi, la 25 de ani de la puciul din august, aceleași state baltice resimt mai puternic decît oricînd amenințarea Moscovei. Și își văd amenințat, mai mult ca niciodată, statutul de parte a Occidentului. Umbra Asiei Centrale se simte tot mai tare, la Vilnius, Riga și Tallin. Bine, multe state ex-sovietice nici nu și-au propus să o ia spre Vest, alegînd (e un fel de a spune) să se transforme în tiranii bazate pe resurse energetice – din Azerbaidjan pînă în Turkmenistan, Kazahstan sau Uzbekistan. Desigur, aici putem include și Rusia, care, fiind totuși Rusia, merită o discuție separată. Dar restul? Un sfert de secol a fost mai mult decît o „fereastră de oportunitate“ pentru statele care, cel puțin teoretic, și-au propus și încă își mai propun să o ia pe calea democrației de tip occidental. A fost o epocă, și încă una pierdută.
Ucraina, cu un naționalism fervent în zona de vest, dar și cu un spațiu al „cetățeanului sovietic“ în estul industrializat, cu un mare potențial agricol și cu o piață de 45 de milioane de locuitori, părea un candidat cu șanse reale. A pierdut un sfert de secol, cîtă vreme sistemul ei politic nu s-a scuturat de cele două pietre de moară ce o țin și azi în „zona gri“: influența Moscovei și, poate în primul rînd, corupția clasei politice, a ceea ce în regiune se cheamă oligarhie. Conform datelor FMI, în 1990, în materie de PIB/locuitor, Ucraina se situa la 90% în raport cu Polonia. Azi, este la 35%. Ceea ce arată clar care a fost drumul corect.
Situația nu este cu mult diferită în Republica Moldova. Doar că, în Republica Moldova, problema identitară se pune încă și mai acut decît în Ucraina, alături de corupție și influența Moscovei. Dincolo de Marea Neagră, Georgia, cu toate reformele liberale din ultimul deceniu și cu orientarea constantă către Occident, rămîne o victimă a geografiei. Prea departe de Europa, prea aproape de Rusia. Cît despre Armenia, aceasta nici nu și-a propus mai mult decît să rămînă în preajma Rusiei.
Dar poate că evoluțiile din vastul spațiu ex-sovietic ar fi fost altele dacă Rusia însăși, de departe statul-pivot al regiunii, ar fi devenit un exemplu de succes. Sau, mai bine zis, un exemplu de succes în direcția democratizării și liberalizării. Numai că haosul economic și social a fost înlocuit de „verticala puterii“ din sistemul Putin. În linii mari, sistemul nu se deosebește prea mult de cel al republicilor central-asiatice: o tiranie bazată pe resursele energetice. Adevărat este că libertățile din anii ’90, menținute mai mult sau mai puțin în prima decadă a anilor 2000 sub Vladimir Putin, plus investițiile occidentale care au văzut în Rusia un nou Eldorado, plus veniturile uriașe din vremea petrolului scump, au contribuit la apariția unei clase mijlocii în Rusia și au dat iluzia unei prosperități, posibilă și în cadrul unui sistem cu tot mai clare tendințe autoritariste.
În Rusia s-a produs un fenomen ciudat: un pact nescris între regimul tot mai autoritar și clasa de mijloc – adică acea forță care peste tot în Europa de Est a condus la reforme, la democratizare și liberalizare. Clasa de mijloc din Rusia a abdicat de la acest rol – sau a fost forțată de Kremlin să abdice. Putin a fost lăsat să-și construiască statul autoritar și sistemul său de propagandă și dezinformare, clasa mijlocie fiind, în schimb, lăsată în pace să meargă la cumpărături în Europa de Vest. Sancțiunile economice și căderea prețului petrolului au lovit, bineînțeles, în clasa de mijloc a Rusiei, care și-a văzut veniturile grav amputate în urma devalorizării rublei și a creșterii prețurilor la produsele de bază, din cauza embargoului. Însă posibilitățile de reacție sînt astăzi drastic limitate tocmai de întărirea autorității lui Putin. Asta, în cazul în care membrii clasei de mijloc rusești chiar ar dori o schimbare sau dacă nu cumva au fost în mare parte îmbătați de propaganda de la Kremlin.
La 25 de ani de la valul de independență, politica de revanșă a Kremlinului găsește fostele state sovietice în situații mai dificile decît, poate, și-ar fi imaginat în momentele de efuziune națională. Rusia pare acum a căuta un casus belli împotriva Ucrainei, după ce în ultimii doi ani a acumulat cantități impresionante de armament, a transferat un număr uriaș de trupe la frontiera de vest și a transformat Crimeea într-o uriașă bază strategică. Iar Occidentul, slăbit de propriile orbiri și orgolii și mai dezbinat ca niciodată, se întreabă astăzi dacă nu cumva pregătirile de război îl vizează și pe el.
Să recunoaștem, un bilanț mai degrabă amar, la 25 de ani de la căderea URSS.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
