De ce Partidul Republican este, deja, învins
Pe 8 noiembrie 2016, pe lîngă alegerile prezidenţiale, 435 de colegii electorale americane îşi vor alege, uninominal, reprezentanţii în Congres, 34 din cele 100 de locuri din Senat vor fi, de asemenea, deduse alegerilor, iar 12 state plus 2 teritorii îşi vor alege guvernatorii. Procesul electoral va fi, aşadar, extrem de cuprinzător. Din punctul de vedere al lumii întregi, culoarea majoritară a Congresului şi a Senatului ar trebui să fie la fel de importantă precum este persoana preşedintelui SUA, pentru că, se ştie, într-un fel lucrează un preşedinte cu o majoritate prietenă şi altfel cu o majoritate ostilă. Se fac, desigur, calcule de toate felurile, ţinînd cont de toate variabilele, pentru a anticipa cum va fi alcătuită puterea politică la Washington din 2017 încolo. Adevărul este că, oricît ar fi de uşor de prezis rezultatul alegerilor pentru Congres sau pentru Senat în cîte o circumscripţie ori în cîte un stat, este relativ dificil de anticipat scorul final general. Însă, chiar şi aşa, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale din noiembrie, un învins iese singur din tumultul electoral al anului 2016: Partidul Republican, Marele și Bătrînul Partid.
Dacă Trump cîștigă, el va deveni liderul de facto al partidului, va conduce cu fermitatea unui om de afaceri cinic, dezideologizat și complet antiintelectual. Va aduce în jurul său oameni din familia sa ori din companiile sale şi va pune o puternică presiune asupra partidului, pînă cînd o să-l facă să semene cu una dintre nenumăratele sale afaceri în care, cu o mină faimoasă deja în America, va spune oricui i se va opune: „You’re fired!“ După cum s-a văzut în ultimele luni, Partidul Republican nu are o personalitate suficient de tare să i se opună lui Trump, iar eventualul său succes prezidenţial îl va face atît de puternic încît partidul întreg va fi de plastilină în mîinile lui. Se va produce, cel mai probabil, ceva ce s-ar putea numi „golanizarea“ partidului, după felul de-a fi al liderului.
Dacă Trump va pierde, partidul va intra în alt gen de criză. Incapabili să înțeleagă cum de au pierdut a treia oară consecutiv prezidențialele, republicanii vor da vina unii pe alții, iar cei mai mulți dintre lideri vor trebui să facă serioase exerciții de contorsiune retorică pentru a convinge că, deși l-au susținut pe Trump, de fapt nu prea l-au susținut. După un eventual eşec al lui Trump, partidului său îi va lua destul de mult timp să se recompună, printre altele şi pentru nu există nimeni în interior care să poată ridica iarăşi inimile conservatoare. Ryan, Cruz, Rubio sau Kasich au dovedit puteri prea firave pentru un partid atît de mare. O înfrîngere a lui Trump ar fi semnul cel mai clar al derutei cumplite prin care trece conservatorismul politic american acum. Această derută nu a început, însă, în 2016 şi nici măcar în anii Obama. A început imediat după septembrie 2001, cînd republicanii au acceptat să adopte neoconservatorismul, în fapt un amestec imposibil de realism conservator şi idealism socialist. Acum, în 2016, cînd neoconservatorismul a ieşit din uz, republicanii americani au rămas fără armătură intelectuală, ceea ce duce la o slăbire a credinţelor politice, ceea ce duce la o vraişte electorală din care ies bine guralivii, demagogii şi obrăznicăturile – cam ca în România.
Succesul enorm al lui Donald Trump în alegerile primare republicane merită o privire mai de aproape. În acest an, cu Trump candidat, votanții republicani au venit la urnele primarelor într-un număr mai mare decît au făcut-o cu orice altă ocazie similară din 1980 încoace. Al doilea lucru uluitor este că această afluență la urne s-a înregistrat în condițiile în care, în a doua jumătate a calendarului primarelor, practic, Trump a candidat singur – contracandidații săi s-au retras destul de repede, după ce miliardarul i-a umilit pur și simplu din punct de vedere electoral. Votanţii au venit la vot chiar dacă alegerile nu mai aveau nici o miză pentru că rezultatul lor era deja ştiut după abandonul lui Ted Cruz. Asta înseamnă că, oricît ar fi de controversat la vîrful partidului, Trump stîrnește susținere serioasă la bază. Dacă vrem să rămînem la stadiul rudimentar al presei zilelor noastre, scoatem niște etichete rapid (proști, inculți, ignoranți, rasiști, xenofobi etc.) și încheiem discuția aici. Dar n-ar fi deloc dilematic din partea noastră, nu-i aşa? Prin urmare, voi continua mica mea căutare, convins că mă veți urma, dilematici fiind cu toţii.
Cred că preferința masivă a electoratului tradițional republican pentru Donald Trump este consecinţa derutei politice despre care am vorbit un pic mai sus. Iar această derută a fost generată, cum spuneam, de deşertul intelectual instalat în dezbaterea publică americană de după puseul neoconservator de la începutul anilor 2000, asociat incapacităţii partidului de a propulsa din interiorul său, după 1990, noi lideri conservatori cu viziune şi forţă charismatică. Seceta leadership-ului republican se vede cel mai bine dacă vom privi comparativ spre Partidul Democrat, unde există o competiție internă spre vîrf destul de animată, cu o aglomerație de pretendenți plauzibili. De fapt, criza de lideri a republicanilor a început de multă vreme. După Ronald Reagan, care are deja statutul de mit politic, republicanii nu au mai putut produce un lider politic de anvergură, deși au mai dat doi președinți care au condus America vreme de trei mandate (este vorba despre cei doi Bush). Victoria electorală din 1988 a lui George Bush Sr. a fost generată de prelungirea simpatiei americane pentru Reagan către ultimul său vicepreședinte. În 2000, prima victorie electorală a lui George Bush Jr. s-a datorat unei excelente mobilizări de partid pe vectori ideologici clasici (să nu uităm că George Bush Jr. a cîştigat în 2000 pe o platformă clasic-conservatoare şi că opţiunile sale s-au schimbat abia după şocul din 11 septembrie 2001, cînd a devenit neoconservator), asociată unei figuri cam penibile făcute de candidatul democrat. Iar a doua victorie a lui George Bush Jr., în 2004, a fost exclusiv produsul conjuncturii – America nu putea să decidă schimbarea comandantului în plin război antiterorist. Privind iarăşi comparativ, Partidul Democrat a livrat continuu lideri în anii de după Războiul Rece, Bill Clinton și Barack Obama fiind emblematici.
Dar despre rătăcirea republicanilor americani de azi voi vorbi mai pe îndelete săptămîna viitoare.
P.S. Nu pot să nu aplaud zîmbind una dintre frazele spuse de Hillary Clinton la un recent miting electoral: „Trump a dus Partidul Republican de la It’s morning again in America la Midnight America“.
