La trecutu-ţi mare, mare viitor
Deci ce vrea să spună poetul în cuvintele de mai sus? Probabil, că viitorul unei țări se sprijină, de cele mai multe ori, pe construcția făcută în trecut. E foarte posibil să fi vrut să spună și că, în cele din urmă, consecințele unor fapte de la un moment dat se văd, în toată splendoarea lor, la multă vreme după ce s-au petrecut. Cunoscut fiind faptul că autorul, nimeni altul decît Poetul Național, își iubea cu patimă țara, e lesne de înțeles că se baza pe un raționament destul de simplu, atunci privea spre viitor cu atît de mare speranță. Păi, dacă se uita în urmă, la istoria națională, glorificată de el însuși în versuri pe care se sprijină azi o întreagă cultură, nu putea privi spre viitor decît cu entuziasm. E drept, de multe ori poetul era foarte direct în a-și beșteli crunt contemporanii, decăzuți în lene, superficialitate și dezarmantă micime. Dar cînd privea spre șirurile de voievozi din negura timpului, spre vitejii mereu gata să pună mîna pe sabie, să coboare din frescele mînăstirilor și să apere ființa neamului, odată-și revenea în formă. Era peste poate ca o țară de apărători ai creștinătății să nu aibă garanția unui viitor luminos, cel puțin pe măsura trecutului.
Partea proastă în toată povestea asta e că șirul de contemporaneități succedate de la a lui pînă la a noastră nu i ar fi dat poetului prea multe speranțe. Pentru că, dacă prezentul nostru devine – la un moment dat, în timp – trecutul care construiește temelia viitorului, se cam sparie gîndul de ce se vede la orizont. Bun… acum și în cazul ăsta, ca-ntotdeauna, există mai multe școli de gîndire. Unii spun că întreaga omenire își urmează, neabătut, drumul firesc, adică cel spre propria pieire. Prin urmare, ce rost mai are să te dai de ceasul morții, să construiești temelii pentru un viitor care sfîrșește, oricum, sub un munte de dărîmături și buruieni? Alții spun că vorbele astea sînt ticluite de vrăjmași, de netrebnici care vor să adoarmă vigilența oamenilor buni, ca să-i descurajeze, prin strecurarea microbului îndoielii pe sub armurile credinței. Dar sînt și unii care spun că orice contemporaneitate s-a privit pe sine însăși, deseori, cu mare neîncredere, ca pe o etapă nefericită, ca pe o verigă slabă între un trecut glorios și un viitor din care zîmbește izbînda.
Pizmuitorii și scepticii vindicativi de odinioară se numesc azi hateri și troli. Unii ar spune că tot denumirea universală de proști acoperă categoria cel mai bine. Dar s-ar înșela, pentru că trăim o vreme în care se încearcă antrenarea mușchiului respectului după metode foarte avansate. Acest fitness ideologic, practicat în sălile superdotate ale felului nou de a vedea lumea, încearcă să ne facă să pricepem ceva foarte simplu. Lumea în care instinctele, pornirile, agresivitatea, adică lumea în care natura umană e potolită sau ținută sub capac, prin puterea legii, aceeași lume ar putea să facă legi și pentru felul în care trebuie să ne respectăm semenii într-un mod cît mai autentic. Unii îi spun political correctness și se amuză copios sau se sperie de moarte la auzul acestor cuvinte. Cert e că, deseori, nu ne putem abține să-l facem prost pe cel care are o altă părere decît a noastră. Asta nu înainte de a-l face și altceva, în funcție de culoarea pielii, orientare sexuală, loc de naștere, școală la care a studiat sau scară la care locuiește. Și ăsta nu e decît vîrful aisbergului. Pentru că, prin îmbulzeala cortegiului de simptome, apar și maladii crunte – deși firești, într-o etapă ca aceea pe care o trăim –, cum ar fi aceasta de care sufăr eu aici. Adică trebuie să scrii un disclaimer, o lămurire, o predoslovie, o mulțime de cuvinte, doar pentru a face o introducere, ca să spui, pe urmă, ceva simplu și scurt. O introducere în care să te asiguri că toată lumea pricepe că ai intenții bune, că respecți toate opiniile, dar că ai vrea să îți exprimi și tu o temere sau să-ntrebi cît e ceasul, fără să fii făcut albie de porci.
Așa că, revenind la speranța poetului într-un viitor pe măsura trecutului, dați mi voie și mie să-mi exprim teama. O teamă reală, însoțită de un șir de speranțe, așezate în locul vitejilor voievozi pe care poetul îi încolona la hotarele ființei noastre naționale. Teama e că, deși vedem cu toții ce se-ntîmplă în jur, ni se pare că vremurile în care oamenii o iau razna rău de tot nu se mai pot întoarce. Ba se pot! Se pot întoarce mai ușor decît credem. Din nefericire, e un lucru demonstrat cu asupra de măsură. Mi-e teamă că simțim mai mulți teama asta, dar o ascundem sub o poftă halucinantă de sărbătorire, de chermeză, de petrecere. Și, bînd o vodcă, îndată uităm tot. Iar speranța e una disperată: aceea că avem o clasă politică pregătită să înțeleagă ce se întîmplă. Speranța că șeful statului e un tip care tace, pleacă în concedii, e absent de pe scena de carnaval a fiecărei zile, dar nu stă de pomană, ci schimbă tactica zgomotoasă de pînă acum. Speranța că liderii pe care ni i-am ales prin vot democratic iubesc în mod real democrația, nu dorm cu gîndul doar la alegeri, și sînt gata să facă, împreună cu noi, orice pentru a o apăra. Rîdeți? Mai gîndiți-vă o dată.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
