Cum ajunsei italian

Stau la o fiţă de hotel la 1900 de metri altitudine, în Dolomiţi. Se poate urca pînă pe la peste 3000 de metri, unde este şi un gheţar. Neam de neamul lui Ignat şi al lui Ciolan nu au ajuns pînă la înălţimea asta, în ciuda tuturor stereotipurilor propagate de compatrioţi binevoitori, mari admiratori de ciori şi, implicit, ai grupului etnic al mamei. Sînt la o conferinţă unde totul e frumos, bine organizat, şi ascult un nene rabi pe care l-a lovit inspiraţia şi vorbeşte de parcă vrea să cîştige campionatul mondial de emfază despre relaţia noastră cu divinitatea. Mă gîndesc, plin de pietate, ce mişto ar prinde acilea o paranghelie frumoasă cu grătar, pe muzica lui văru’ Guţă sau a domnului Salam. Eventual, făcută pe ghețarul care se vede de la fereastră, ca să intrăm şi în Cartea Recordurilor pentru grătarul la cea mai mare înălţime. În mod sigur, participanţii la conferinţă ar fi un pic mai entuziaşti; acuşica, par toţi loviţi de lipsa de oxigen cauzată de altitudine.

Nea rabi al Florenţei îşi continuă discursul cu un entuziasm vrednic de o competiţie strînsă de curling. Pot să jur că cele două muşte energice pe care le-am văzut cînd am venit şi care acum sînt dispărute şi-au tăiat deja venele pe lungime. E frumos rău pe aici, aşa că decid să o şterg să văd minunăţiile din jur. Sînt la două ore de condus de la aeroportul din Milano, în Passo del Tonale. Mi se face foame. Restaurantul în care mănînc e făcut parcă de maică-mea, sfătuită de Lili şi cu banii lui Becali. Pe peretele din faţă e pictat un lac care corespunde aproximativ lacului glaciar de pe lîngă noi. Pe lîngă lac se învîrt nişte urşi. Trei. Tot pe mal este şi un castor. Singura problemă e că dimensiunile castorului sînt aceleaşi cu ale urşilor. Şi că ar putea să fie orice, de la şobolan la vidră. Nu am avut nicicînd pic de talent la desen şi mă gîndesc cu mîndrie că aş fi putut picta lejer ceva asemănător.

Peisajul este întregit de munţi şi de pădure şi te aştepţi în orice moment să apară calul din carpeta aia cu „Răpirea din Serai“ la care se închina maică-mea în timpul lui Ceaşcă, pe cînd încă nu aveam cele 68 de icoane şi 43 de Cine de Taină în casă, cu care ne-am procopsit imediat după Revoluţie. Norocul a fost că mama s-a pocăit după cîţiva ani şi aşa am scăpat de toate. Numai taică-meu şi damigenele lui au rămas, în ciuda dorinţelor şi, respectiv, a rugăciunilor.

Mesele sînt şi ele decorate elegant cu trei rînduri de feţe de masă, una peste alta, de dimensiuni diferite, într-o întrupare fericită a maximului de kitsch posibil, încît să mă simt ca acasă. Scaunele, florile artificiale, tavanul decorat parţial cu lemn, veiozele elegante atîrnate de tavan, dantela şi șervetele de pe masă mă fac să mă gîndesc că o să iasă maică-mea din bucătărie. Chiar vine o tanti mică şi brunetă bine – ca mama – să îmi ia comanda. Comand un minestrone şi o pizza. Minestronele e sărat rău, aşa că senzaţia că sînt acasă se accentuează. Mă gîndesc să protestez un pic, dar la cum ţipa la bărbatu-său care face pizza, mi-e frică să nu-mi pună castronul în cap. Procedez la fel cum procedez şi cu mama şi beau un kil de apă în timp ce mănînc supa. Dacă nu ar fi fost atît de sărată, ar fi fost senzaţională.

Îmi trînteşte şi pizza pe masă, cu entuziasmul cu care m-a întîmpinat ofiţerul de la vamă cînd m-a văzut şi un pic mai negru, şi nebărbierit, şi venit cu Wizzair-ul din România. La plecare m-am gîndit să îl salut elegant cu un Allah’u Akhbar, dar m-am temut că nici paşaportul diplomatic cu care am venit nu m-ar fi putut salva de un control de prostată. Pizza e fabuloasă. Mă ling pe deşte, ca un gentleman ce sînt. Între timp, doamna îi toacă discret creierii lui bărbatu-său cu o voce şi o cadenţă care denotă ani de experienţă. Nu îndrăznesc să cer desert, că e clar tensiune în casa oamenilor. Plec repede şi mă închin discret cu limba că am scăpat neotrăvit şi nebătut.

A doua zi mănînc la hotel. Tot ca acasă, numai că pare că a gătit tata. Spre seară, cu maţele chiorăind, îmi iau inima în dinţi şi mă duc iară la restaurantul cel bun. Patroana e la intrare. În restaurant e un motociclist duşmănos cu nevastă-sa şi un alt italian care pare să fi fugit de acasă cu toţi cei trei copii. Zgripţuroaica îmi zîmbeşte – m-a recunoscut. Mă gîndesc pentru o clipă să îmi încerc norocul şi să îi zic că aş vrea un minestrone. Numai că de data asta l-aş vrea fără surplusul din minunata mirodenie numita sare, deşi ieri am primit-o cu multă recunoştinţă. Însă seamănă prea mult cu maică mea cînd era tînără ca să îndrăznesc, iar bărbatu-său e cam zdrahon şi pare a fi total telecomandat de ea. Se mişcă la fel de rapid ca mama, îl bagă în priză şi pe blondul care se ocupă de cuptor şi în 20 de minute toţi mîncăm. Pizza e mai mare de data asta. Parcă și mai bună, deşi nu am crezut că se poate mai bună. Plec ghiftuit.

Il Giro – turul Italiei – trece în fiecare an pe aici. De fapt, unde sînt este chiar punctul terminus al unei etape. Se lasă seara peste Dolomiţi şi priveliştea e năucitoare. Stau şi îmi belesc ochii ca prostul la munţi. O maşină trece pe lîngă mine, mă claxonează şi aud un glas dulce care îmi urează gingaş, în româna de Bucureşti:

– Bă, boule, eşti în mijlocul străzii! Du-te-n gura mă-tii de broscar!

Sînt recunoscător că nu a dat peste mine, decid să mă fac brusc italian şi răspund galant:

– Grazie mille!

Foto: V. Nicolae