Note, stări, zile
Motocicliști
Îi știm cu toții. Trec în trombă, ziua sau noaptea, impenitenți, țanțoși, pe sub ferestrele noastre, apăsînd viril pe accelerație, după ce și-au „organizat“ eșapamentul în așa fel încît să smulgă urechile din cap întregului cartier. Dacă ești, ca șofer, în trafic, îi vezi strecurîndu-se printre spațiile minimale dintre mașini, campioni ai unui slalom tenace și insolent, de natură să-ți sugereze că îi cam încurci. Sînt suverani, autoritari, agresivi în autismul lor decerebrat. N-au chip. Casca pe care o poartă e, în ea însăși, o opțiune pentru anonimat. Ei nu sînt ei. Sînt „scula“ pe care o călăresc, „motorul“, un bățos vehicul „de fițe“ pentru băieți de băieți. Alcătuirea lor e paradoxală: pe de o parte vor să se dea mari, să arate lumii că sînt adevărați zei ai vitezei, viteji – pînă la sinucidere – în marele război cu burghezul de rînd care trăiește din nevoi rudimentare: nevoia de somn, nevoia de plimbare tihnită, nevoia de cordialitate cetățenească. Pe de altă parte, motociclistul nu poate rămîne – în glorioasa lui țîșnire – decît un necunoscut, o schemă, o „apariție“ fulgurantă, fără identitate. Vrea să fie perceput, dar numai ca o insectă burzuluită, desprinsă dintr-un film de groază. E limpede că „bărbăția“ acestor ipochimeni atîrnă în țeava de eșapament. Acolo se află „zgomotul și furia“, euforia ambreiajului, panașul. Tot acolo pare să fie localizat proiectul lor de viață, „sensul“ care le justifică existența. Ciudat e și că aceste vietăți motorizate vor să impresioneze o asistență pe care, de fapt, o disprețuiesc, de vreme ce nu dau doi bani pe timpanele, nervii și regulile ei de comportament. Rezultatul e, întotdeauna, opus celui scontat: îți ieși din fire, dorești împricinatului un sfîrșit pe măsura vehemenței lui, înjuri, blestemi, pe scurt – păcătuiești.
Mi se va spune că or exista și motocicliști (mitocicliști?) inocenți. Vor și ei să se distreze, să colecționeze „senzații tari“, să se simtă liberi. Ce, n-au voie?! Mă voi abține să alunec în metafizică. Prea mi se cere tot timpul „să fiu tolerant“ mai ales cu inși care n-au pic de toleranță pentru drepturile mele. Cu inși a căror singură preocupare, a căror singură „valoare“ sînt ei înșiși. Ei au toate îndreptățirile, eu aproape nici una, dacă nu stau cuminte în banca mea. Eu pot fi oprit de poliția rutieră dacă încalc limita de viteză admisă, ei sfîșie orașul în lung și-n lat, neînfricați și neamendați, mai ales în puterea nopții. Se joacă. Se bucură de tinerețe, de democrație, de drepturile omului… Nouă, ăstorlalți, nu ne rămîne decît „dreptul“ jenant de a fi antipatici.
Conserve
Omul preistoric trebuia să fie înzestrat, pentru a supraviețui, cu mari virtuți de vînător. Dacă nu știa să identifice, să hăituiască și să doboare animalele din ambianța sa, murea de inaniție. Între timp, progresul științelor și al tehnologiei a mers atît de departe, încît sîntem scutiți de asemenea performanțe atletice. Ceea ce e o binecuvîntare, dar nu exclude anumite riscuri. Căpătăm atîtea lucruri de-a gata, încît ne paște pericolul unei grave împuținări a arsenalului nostru vital. Ajungem în pragul unei ireversibile dezadaptări. Au apărut însă – conștient sau prin viclenia speciei – „provocări“ compensatorii. De pildă, obiectele încapsulate pe care le numim, de obicei, „conserve“. Constat, adesea, că, pentru a deschide o conservă (cutie de carton sau de tablă, borcan, sticlă, doză, pachet cu bomboane, semințe, ciocolată sau medicamente) e nevoie de o suită de îndemînări îndelung exersate, mușchi, răbdare, ingeniozitate, scule, pe scurt, de o manualitate subtilă, care să transforme succesul operațiunii într-o sărbătoare salvatoare. Strămoșii noștri chiuiau cînd aveau la picioare trupul săgetat al căprioarei, noi dăm un strigăt victorios cînd avem, dintr-odată, în mînă un obiect căruia am reușit să-i învingem capacul. Puțin obosiți, exoftalmici, asudați, am recuperat, totuși, ceva din vigoarea fiarei originare, din instinctul ei de conservare, din capacitatea ei de a se valida pentru următoarea selecție a speciei. Atrag atenția că nici deschizătoarele „clasice“ de conserve nu mai sînt ce-au fost. Au, adesea, un „ce“ sofisticat, implică o mică perfidie procedurală, un minim exercițiu pregătitor. Nu putem să nu aducem un omagiu designerilor, inginerilor de tot felul, specialiștilor în împachetare care au imaginat piedici – simple uneori, dar eficiente întotdeauna – în calea reflexelor noastre obosite de vechi consumatori: plicuri care nu se rup, capace care nu se scot decît cu riscul să pierzi un deget, să rupi un cuțit sau să faci apoplexie, dopuri care nu ies din gîtul sticlei decît dacă se ocupă de asta Arnold Schwarzenegger, cutii de lapte al căror dop se învîrte la nesfîrșit, iar cînd cedează lasă în urmă o mică pojghiță metalică de care scapi cu ajutorul unei cozi subțiri de linguriță etc. Trăim un miracol! Tehnica nu ne mai îndepărtează de natură, cum greșit cred încă unii filozofi. Dimpotrivă: tehnica ne reașază în vitala noastră animalitate. În partea de junglă a modernității…
