Îi mai e dor cuiva de fontă?

Prin recent inventatul centru istoric al Bucureștiului, unde astăzi sînt nenumărate cîrciumi și cafenele, erau odată, printre altele, cum probabil mulți încă mai știu, tot felul de prăvălii cu obiecte sanitare, robinete, fitinguri, fierărie etc. Mi-amintesc cum, pe la începutul anilor ’90, în acea zonă am mers să caut o chiuvetă de bucătărie. După cîteva încercări nereușite, într-o prăvălie am găsit una mare, albă, de fontă emailată (pe vremea aceea era cam singura variantă), cu o prelungire pentru vasele spălate. Am cumpărat-o și vînzătorul mi-a pus-o pur și simplu în brațe. Nu mă gîndisem la transport și era, bineînțeles, infernal de grea. N-am găsit taxi, nu erau nici telefoane mobile, nici aplicația Uber și mi-aduc aminte drumul pe care l-am făcut cu ea în braţe (nu mă întrebaţi cum) pînă la cea mai apropiată stație de metrou. A fost o adevărată epopee pînă cînd, în fine, am ajuns cu ea acasă întreagă. De mult nu mai am acea chiuvetă, nu mai știu pe unde o fi ajuns, dar știu că instalatorul care a înlocuit-o cu prima chiuvetă modernă, de inox, ne-a avertizat că mare greșeală facem renunțînd la cea de fontă. Ne-a spus că el personal nu a vrut să cedeze cererilor soției sale de a o schimba, printre altele și pentru că îl deranja teribil zgomotul strident pe care-l făcea apa curgînd într-una dintr-astea de tip nou, de tablă. Chiar dacă ne-a pus pe gînduri, am considerat că, totuși, parcă nu se mai făcea să ai o bucătărie complet nouă cu o chiuvetă care amintea de comunism. Astăzi, pe lîngă cele obișnuite din tablă de inox, poți găsi chiuvete din granit, din marmură sau tot felul de alte minuni scumpe și impresionante, dar din fontă nu mai sînt decît, cel mult, de ocazie. Recent am vrut să înlocuiesc cădița de duș din casa de vacanță, care, din acril fiind, a crăpat de geruri și greutăți. M-am gîndit că una de fontă ar fi mult mai potrivită, dar așa ceva nu se mai găsește nicăieri. Și caloriferele din fontă sînt, cum știm, pe cale de dispariție. Deși multe încă își mai fac datoria după decenii de folosință, de obicei sînt date la fier vechi, unde au mare căutare, și înlocuite cu cele de oțel sau aluminiu. Au apărut prin magazine și calorifere noi de fontă, dar cam scumpe și nu de toate dimensiunile. Dacă cele vechi erau ceva uzual și neobservabil, cele noi tind să devină obiecte ținute la mare preț, să fie puse în valoare, așa, de fițe. Dar mașinile de tocat carne din fontă, alea roșii, le mai țineți minte? Și ele își făceau treaba în casă fără nici un fel de pretenții, poate doar cuțitele acelea încrucișate mai cereau din cînd în cînd să fie ascuțite. Există astăzi tot felul de aparate electrice care fac asta cu mai puțin efort, dar amintirea acelor mașini din fontă e de neuitat. Tuciul în care se făcea mămăligă, fasole sau sarmale nu era chiar prin toate casele, dar acolo unde era contribuia la plăcerile gastronomice ale proprietarilor. Tot fontă era. Ce vreau să zic cu toate astea? Să strecor o teorie ușor conservatoare cum că, uneori, progresul, mai ales cel în valuri și în salturi, de tip românesc, poate lăsa în urmă și scoate din uz obiecte și materiale de nădejde, înlocuindu-le, de multe ori pe bîjbîite, cu lucruri mai puțin trainice. Poate că nu e bine să te atașezi de niște fiare, cum se spune, dar nici să bați mereu magazinele într-o nebunie consumeristă, în căutare de ceva tot mai nou și tot mai fragil. Ei bine, obiectele din fontă pot fi tocmai un simbol al unei lumi a stabilității, a greutății obiectelor și obiceiurilor. În ciuda nostalgiilor și credinței foarte multor oameni, cineva spunea pe bună dreptate că, în ansamblu, vremurile trecute nu au fost aproape niciodată mai bune decît cele prezente. Evoluția omenirii în timp, chiar dacă nu lineară, e de necontestat. Obiectele astea din fontă care dispar constituie însă un exemplu contrar, o excepție. Există unele firme care încearcă să le reînvie, dar deocamdată la o scară nesemnificativă. Vremurile în care toată lumea învăța diagrama fier-carbon (acolo unde domeniul fontei era, parcă, o fîșie foarte îngustă) și în care bunăstarea se calcula în oțel pe cap de locuitor, s-au dus, slavă Domnului. Industria ceaușistă a fost dată la fier vechi, așa cum era și cazul, dar odată cu ea, ca pierdere colaterală, pare că s-a încheiat și epoca cinstitei, modestei și solidei fonte, cea plină de greutate. Aș fi vrut să scriu toate astea în memoria ei, cînd tocmai am descoperit, într-un magazin strălucitor, un storcător de fructe mecanic, impresionant și frumos colorat, făcut din fontă. Un nou început, mă gîndesc…