De-a-n boulea
Construcţiile populare, specifice registrului oral, circulă în multe variante şi cu sensuri imprecise, trezindu-le adesea îndoieli vorbitorilor atît în privinţa formei sonore şi a modului de transpunere în scris, cît şi în legătură cu sensurile lor. Pentru o expresie adverbială destul de folosită azi, norma a ales o anume manieră de ortografiere: de-a-n boulea; în scris persistă totuşi şi varianta de-a-mboulea (care corespunde mai exact pronunţării, cu n devenit m, prin asimilarea nazalei urmate de o consoană bilabială). Norma este indicată de DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, 2002, 2005); varianta „neoficială“ apare însă, ca o preferinţă conştientă, în destul de multe periodice serioase şi în scrisul unor autori deloc neglijenţi cu stilul lor: „De-a-mboulea spre Europa“ (titlu, în România liberă, 31.01.2007); „ne alegem valorile zappînd de-a-mboulea“ (revista 22, 21.07.2007); „a votat de-a-mboulea“ (gandul.info, 11.12.2012); „a proslăvi de-a-mboulea valorile eterne ale naţiei“ (România literară, nr. 24, 2007); „şeful căzuse de-a-mboulea“ (C.T. Popescu, Cuvinte rare, 2009) etc. Mai puţin frecventă şi mai greu acceptabilă e scrierea care sudează şi mai multe elemente ale construcţiei: „să ardă becurile de-amboulea“ (motociclism
.ro); „să-mi iau amenzi deamboulea“ (obiectiv.br.ro).
Norma ortografică (scrierea de-a-n boulea) are justificări etimologice şi lexicografice: indică elementele care au compus forma de azi şi evită punerea în circulaţie a unui cuvînt (neautonom) (î)mboulea. Pe de altă parte, nici boulea nu există în afara locuţiunii, iar soluţiile oferite pentru construcţii similare nu sînt identice: DOOM (2002, 2005) recomandă scrierea „de-a-ndăratelea“ (pentru că există un adverb de sine stătător, îndărăt), diferită de „de-a-n picioarelea“ (nelegat), care provine în mod evident de la sintagma „în picioare“. În cazul lui de-a-ndoaselea (DOOM), componentul n este legat de cuvîntul următor, chiar dacă forma rezultată nu are existenţă autonomă, probabil prin tradiţie grafică şi prin analogie cu de-a-ndăratelea. Tiparul care cuprinde marca discontinuă de-a (…)-lea (de-a buşilea, de-a v-aţi ascunselea) şi include uneori prepoziţia (î)n (de-a-n picioarelea) e specific limbii române, producînd circumstanţiale de mod şi nume de jocuri; a fost discutat pe larg de lingviştii care s-au ocupat în ultimii ani de adverbe şi locuţiuni adverbiale (mai ales de Adrian Chircu şi de Carmen Mîrzea Vasile).
Mai interesante decît ortografia – convenţională şi oricînd supusă discuţiilor şi revizuirilor – mi se par sensurile formulei. Structura ei indică o comparaţie cu termenul de bază (bou), dar aceasta îşi poate actualiza trăsături diferite. Dicţionarele mai vechi invocau un termen de comparaţie care nu prea mai poate funcţiona în limba actuală: mersul boului (înjugat la car), care pare să fi fost asociat în primul rînd cu ideea de lentoare. La Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae, vol. 2 [1892], (p.1163) locuţiunea are definiţia „lent, leneş, ca un bou“; aceeaşi glosare apare, pentru forma a’n boule, la Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, 1893), poate şi prin asociere cu o altă formulă citată de autor: parcă merge cu boii, adică „încet“. Lentoarea e trăsătura selectată şi în Dicţionarul Universal al lui Şăineanu (ediţia a VI-a, 1929) – „alene, ca un bou: merge tot d’an boulea“, şi de Candrea (în Enciclopedia Cartea Românească, 1931): „alene, abia tîrîndu-şi picioarele (în felul boilor)“. Dicţionarul Academiei (Literele A-B, 1913) leagă expresia de denumirea unui joc şi o defineşte prin mişcarea de cădere şi rostogolire: „numele unui joc de copii (cu beţe aruncate astfel încît să sară din cap în cap)“. Şi în dicţionarul lui Scriban (1939), esenţială e ideea de cădere: „a cădea de-a’n boulea, a cădea de-a bou, în brînci“.
Citatele mai vechi (în care găsim aceleaşi oscilaţii grafice, ba chiar unele în plus, prin folosirea apostrofului) sînt destul de ambigue, dar par să justifice şi un alt sens, în genere neglijat de dicţionare: locuţiunea caracterizează o deplasare orbească, mecanică, adesea în linie dreaptă, cu forţă şi fără inteligenţă. Cel mai des citat e Delavrancea, cu un pasaj din Zobie, în care e descris mersul personajului – „merge de-a-nboulea Zobie gușatul, ticălosul și batjocora orașului. (…). Picioarele și mîinile-i cată anapoda. Fața, lată și scofîlcită, la fiece pas se strîmbă. Iar gușele, înflorite ca la un curcan, și le aruncă pe spate, și le mișcă moale și gras în mersul lui șontîcîit pe piciorul drept“ – şi cu o frază din Palatul de cleştar: „Prostia, rumenă şi voinică, mai mult se tîrăşte decît zboară; şi merge tot d’a-îmboulea“.
În textele actuale, sensul expresiei adverbiale (munteneşti, la origine) pare să se fi lărgit foarte mult, ajungînd la ceea ce G. Volceanov defineşte, în Dicţionarul său de argou (2006), ca „prostește, în mod stupid“. Citatele cele mai diverse semnalează adaptabilitatea locuţiunii adverbiale la aproape orice situaţie; cu un sens complet îndepărtat de ideea de mers sau rostogolire, aceasta e parafrazabilă prin formulele ca boul sau ca un bou: „stăteam şi eu de-a-mboulea prin bătătură“ (Mircea Dinescu, Pamflete vesele și triste, 1996); „să te holbezi de-a-mboulea la monitor“ (chem.ubbcluj.ro); „un nene a parcat de-a-n boulea și a blocat, printre altele, zece autobuze“ (troleul90.ro) etc.
Mersul boului sau cel al carului tras de boi nu mai sînt, desigur, imagini familiare vorbitorului de azi; extinderea formulei adverbiale se bazează acum pe metafora animalieră a insultei, pe evocarea boului ca emblemă a prostiei.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
