Un maestru al oglindirii

Paul Gherasim a pornit, zilele acestea, spre locul pe care l-a contemplat, îndrăgostit, toată viața: locul de obîrșie al lumii create. Ceea ce văzuse, pînă acum, „în oglindă“ și „în ghicitură“, vede acum, după spusa Apostolului, nemijlocit, „față către față“. Paul Gherasim așa rămîne în gîndul meu: ca un maestru al „oglindirii“. Nu al oglindirii de sine, cum tind să fie mai toți artiștii, ci al oglindirii semenilor și confraților săi, al oglindirii rostului supralumesc al lumii și, mai ales, al oglindirii Celui care a alcătuit văzutele și nevăzutele. N-a vrut, niciodată, să vorbească în nume propriu. A vrut să-i aducă pe ceilalți în spațiul Cuvîntului, să încurajeze și să structureze duhul comunitar, să recupereze virtuțile simple, dar fundamentale, aflate, astăzi, în derivă: bunul gust, bunul-simț, buna-cuviință, buna rînduială. Părea un om necomplicat, nesofisticat, dar, în realitate, își obținuse coerența lăuntrică armonizînd tensiuni neconvenționale. Îndrăzneală și autoritate, pe de o parte, deplină smerenie pe de alta. Niciodată „sub vremi“, dar niciodată dominat de patima răzvrătirii. Originalitate vie pe de o parte, dar, pe de altă parte, refuz al vanității, al gesticulației boeme, al exhibiționismului și al ostentației sterpe. Acută senzorialitate, dar pariu constant pe nevăzut. Imaginea era, pentru el, în egală măsură reflex al Logosului, ca și cuvîntul, ceea ce, din păcate, nu pare să mai fie încredințarea celor care administrează, astăzi, ambianța vizuală a bisericilor noastre.

Două dintre nenumăratele isprăvi artistice ale lui Paul Gherasim ilustrează în chip semnificativ modul lui de a înțelege sensul faptului artistic, în speță al picturii: expozițiile „Studiu“, de la Timișoara (1978, 1981) și marile evenimente plastice adunate laolaltă sub titlul „Prolog. Studiul“ aduceau în prim-plan prestigiul harnic al profesionalismului, cumințenia uceniciei, știința de a vedea – convertită în rigoare a meșteșugului. „Prolog“ vorbea despre condiția veșnicului început și reînceput care trebuie să rămînă condiția omului și a artistului. Seriozitate, discreție, curaj, răbdare. Cu aceste convingeri și cu splendidele sale înzestrări, Paul Gherasim a fost, mereu, pentru colegii săi de breaslă, un model, un protector, un înlesnitor, o instanță hrănitoare, un generos păstor de vocații. Așa a fost, așa este, așa rămâne.

Cînd spun „maestru al oglindirii“, mă gîndesc, între altele, la dăruirea cu care Paul Gherasim s-a dedicat, toată viața, punerii în lumină a talentului altora. Lucru rar într-o breaslă care riscă, dintotdeauna, să se epuizeze în slujirea de sine, sau în cultul – idolatru – al „artei“. Cine l-a văzut pe Paul Gherasim panotînd expoziții de grup, construcții tematice gîndite în orizontul „străvezimii“ (ea însăși un chip al „oglindirii“), a fost martorul unui spectacol rar de altruism, bucurie a semnalării celuilalt, geniu al aglutinării subtile de sunete disparate într-o melodie comună. Ca să nu mai vorbesc de unica lui îndemînare de a gîndi optic un perete de expoziție, o sală, un ciclu de investigații vizuale. De aceea, în jurul lui s-a constituit nu o „grupare artistică“, adică o solidaritate formală de opțiuni stilistice, o acțiune „cu program“, ci o constelație de portrete distincte, adunate laolaltă de pasiunea ieșirii din sine, a „răpirii“ spre alt cer decît acela al eului și al măiestriei proprii (fără abrogarea lor!). Există o „nebuloasă“ Paul Gherasim, din care fac parte Horea Paștina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Matei Lăzărescu. Repet, nu de „discipoli“ e vorba, ci de un comun pelerinaj lăuntric, cu repere riguros profilate din mai multe generații. Avem de a face cu o „cale“, pe care se văd urmele unor pași notorii (Horia Bernea, Constantin Flondor, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu) sau ale unor „consimțitori“ dăruiți, ca Ioana Bătrânu ori Mircea Tohătan. În fundal, se întrevăd și alte nume, aproape uitate în pripa veacului în care trăim: Afane Teodoreanu, Gheorghe Berindei, Vasile Varga, Florin Niculiu etc.

În Paul Gherasim se oglindesc simultan tradiția meseriei (a fost elevul lui Dărăscu și al lui Steriade) și orizontul transfinit al unei împliniri din afara timpului. Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să comentez ironic modul în care maestrul invoca figura suverană a țăranului. A țăranului autohton înainte de toate. Se declara el însuși, cu mîndrie, țăran. „De cîte ori ați văzut, domnule Gherasim, țărani umblînd prin peisaj cu șevaletul pe spinare?“ Știu, acum, că mă grăbeam. Paul Gherasim era, și în această privință, un maestru al oglindirii. Nu era țăran. Dar era o tîrzie și nobilă oglindire a țăranului, pe care îi plăcea să-l numească „om de treabă“. Nu în sensul comun de „om cumsecade“, ci în acela de trebăluitor neobosit, de om „pus pe treabă“, de truditor tenace. Într-un anumit sens, am pierdut, în Paul Gherasim, pe ultimul țăran aflat încă în armonie cu arhetipul său. Cei care am avut șansa să-l cunoaștem ne vom oglindi, de-acum înainte, în vrednicia lui, așa cum și el se va oglindi în amintirea noastră.