„Mă duc la presă!“

Pe vremuri, acum vreo zece ani, cînd admiterea la facultate era încă prilej de multă încrîncenare, mă conversam adesea, ca decan, cu părinţi supăraţi foc pentru absenţa copilului lor din lista celor clasaţi pe locuri bugetare. Cînd argumentele erau epuizate, se trecea, nu o dată, în alt registru. Vreun an-doi a funcţionat cu prioritate sloganul „Am să merg la Minister“ (sau, după caz, la Guvern). Treptat, el a lăsat loc altei formule de ameninţare, considerate, de cei în cauză, mai contondentă: „Mă duc la presă!“ Ca să scutesc cheltuiala de timp şi de nervi, aveam deja pregătită, la dispoziţia doritorilor, o listă cu contactele celor mai importante cotidiene şi posturi radio sau TV.

Îmi aduc iarăşi aminte cum, venind într-o zi de prin luna iulie la Facultatea de Litere, dau peste mare agitaţie. Ce se întîmplase? Un săptămînal umoristic şi de investigaţii descoperise, în subsolul facultăţii, un vraf de teze de admitere din anul precedent. Ştirea făcuse cît ai clipi senzaţie: „grave abateri...“, „încălcarea flagrantă a legislaţiei...“ ş.a.m.d. Şi cînd spun „senzaţie“, am în minte sensul cel mai propriu al cuvîntului. În facultate era un vacarm de telefoane zbîrnîind nonstop: Rectoratul, Ministerul, corpul de control al premierului, care îşi anunţa vizita iminentă... Picat din lună, încerc să iau urma făptaşilor. Şi aflu următoarele: vrînd să elibereze fişetele pentru dosarele de admitere care urmau să sosească în cîteva zile, secretara comisiei de admitere scosese tezele candidaţilor picaţi în anul precedent ca să le dea la casat, aşa cum se întîmpla de fiecare dată, potrivit reglementărilor în vigoare. Numai că, de această dată, din motive pentru mine greu de elucidat, „crematoriul“ folosit de regulă pentru această operaţie nu funcţiona, aşa că vraful de teze fusese încredinţat spre distrugere unei femei de serviciu, care găsise de cuviinţă că e mai prudent să le rupă manual, bucată cu bucată, înainte de a le încredinţa pubelei. Şi, ostenind de atîta muncă peste program, mersese să se culce, abandonînd un maldăr de hîrtii în casa scării, jos, în subsol. Iar şi iar, zborul planat al realităţii noastre cotidiene din „Millenium“ în nepieritorul Caragiale. Nu m-am putut totuşi abţine să nu-l sun pe directorul publicaţiei ca să-l întreb de ce, dacă chiar le vînduse cineva un pont aşa de fierbinte, nu s-a achitat şi redacţia de elementara datorie de a da un telefon la facultate, să întrebe ce-i cu hîrtiile din catacombe. Chestia cu audiatur et altera pars ar trebui să fie, din cîte ştiu, valabilă nu numai în justiţie, ci şi în presă.

Un grup de iniţiativă din care am făcut parte, „Focus Educaţia“, a lansat către mass-media, pe la început de veac, oferta de a organiza nişte cursuri de formare – training-uri, cum li se mai spune – pentru jurnaliştii abilitaţi pe domeniul educaţional. Răspunsul venit din partea conducerii organizaţiilor media a fost prompt şi fără drept la replică: cum adică, să ne învăţaţi voi pe noi cum stă treaba?

De cîţiva ani, îmi arunc în fiecare zi o privire pe o „revistă a presei“ pe care ne-o pune la dispoziţie departamentul de Relaţii Publice al Universităţii Bucureşti. Este, pentru mine, un instrument util pentru a lua pulsul modului în care problemele învăţămîntului nostru respiră în spaţiul public. EKG-ul presei pe teme educaţionale indică, întîi de toate, frecvente aritmii, care se datorează, din păcate, mai mult aparatului de măsură, decît stării pacientului. La capitolul educaţie, atît publicaţiile, cît şi audiovizualul se orientează, într-o proporţie covîrşitoare, către „subiectul zilei“, livrat de către agenţiile de ştiri: bac, admitere, vreun nou plagiat, clasa pregătitoare, rating-uri şi ranking-uri, rezultatele testărilor naţionale şi internaţionale, declaraţii ale unui ministru sau ale altuia despre ce ne (mai) aşteaptă, şi altele asemenea. „Greii“ presei nu intră, de regulă, pe subiecte educaţionale. Sînt mult prea multe alte chestiuni care ard.

Ce vreau să spun cu toate astea? Mai nimic. Că avem o presă „latină“, poftitoare de senzaţional şi debitoare de fierbinţeli – ştie tot omul. Că această presă nărăvaşă îşi apropriază, de mai mulţi ani, cu tot mai mare aplomb, rolul de agent electoral – nu cred că mai e un secret. Dar, despre educaţie şi politichie, la noi şi aiurea, va fi vorba mai pe îndelete în numărul viitor.

Deocamdată mă mărginesc la următoarele constatări. Cu siguranţă, presa noastră, ardentă şi justiţiară, are un cuvînt greu de spus – adesea însoţit şi de imagini grăitoare – în acreditarea ideii că învăţămîntul nostru e în cădere liberă. Cînd vezi pe la vreun post TV instantanee filmate cu mobilul, în care elevii îşi umilesc un profesor vădit depăşit de situaţie, cum să nu-ţi vină să spui: „Se duce totul de rîpă!“? Şi de aici pînă la privirea aruncată nostalgic îndărăt mai e doar un pas.

Noroc că cei din generaţia mea, care şi-au făcut stagiul de trei ani la catedră prin toate cotloanele ţării, în postură de eroi civilizatori, sînt imunizaţi împotriva reveriilor paseiste. Mă întreb uneori, cu titlu de amuzament, cum ar fi fost descrisă şcoala comunistă de provincie în spaţiul public din anii ’80, dacă, prin absurd, am fi avut şi atunci o presă liberă? O şcoală în care stagiarilor le erau destinate „clasele de sacrificiu“, cu cîte peste 40 de elevi, dintre care abia cîţiva ajungeau să citească cursiv, la 18 ani, un text de orice fel, dar profesorul trebuia să le lumineze, potrivit programei, tîlcul ascuns din „Oul dogmatic“? O deconcertantă combinaţie de formalism găunos şi cruzime, de şedinţe triumfaliste şi administrare cronică a bătăii, ca singur remediu de a ţine în frîu impertinenţa unor adolescenţi ţinuţi cu silnicie în bancă. Cum zice o vorbă: „Mulţumesc, am servit.“ Nu mai vreau. Şi nu doresc nimănui – nici elev, nici profesor – o atare experienţă.

Şi-atunci, cum stăm...? Cred că scenariul biblic al „căderii“ învăţămîntului nu are sens, măcar pentru simplul motiv că acesta n-a locuit niciodată în Rai, cu atît mai puţin în anii din urmă ai comunismului. Ce văd în jur, de aproape un sfert de secol, e un noian de eforturi sterile de adaptare la schimbarea „regulii jocului“ în societatea românească. Cum stăm, deci? Stăm. Stăm într-o neîntreruptă agitaţie.

(apărut în Dilema veche,
nr. 533, 1-6 mai 2014) 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.