Nu plîngeţi după medalii
Acum fix patru ani, făceam o comparație între clasamentul pe țări și pe medalii (după Olimpiada de la Londra) și cel al universităților. Găseam o tulburătoare coincidență. În general, rezultatele sportive ale națiunilor par a fi similare cu cele academice. Aveam și constatările privind abaterile statistice (țări precum Kazahstanul și Azerbaidjanul, care au urmărit imaginea publică – și atît – și în care legătura între perfomanțele din sport și educație nu are multă relevanță). Apoi, se știe că starea învățămîntului dintr-o țară îi cam definește locul în lume. Competitivitatea economică este considerată a fi direct proporțională cu cea școlară. Care o fi oul, care o fi găina? Ești o țară puternică economic și îți permiți să crești sportivi de performanță sau spiritul competitiv educat încă din clasele primare (prin sport) îți induce performanța economică? Sincer să fiu, nu știu exact. Constat însă coincidența și remarc încă o abatere statistică, evidențiată din plin în 2016 și numită Rusia. Țara în care dopajul a fost urcat la rang de politică de stat. Povestea completă implică servicii secrete, morți suspecte în hoteluri din Washington DC, dezvăluiri de senzație în presa mondială și, în fine, suspendarea atleților ruși din cam toate competițiile internaționale, incluzînd Olimpiada de la Rio. Unii vor cîrcoti și vor imagina altă coincidență care ține de prețul în cădere al gazului și al petrolului, precum și de poziția politică globală a rușilor, aflată în ultima vreme într-un echilibru… dinamic. Mă abțin!
Revenind la cei rămași în concurs, l aș aminti pe elevul sau studentul american al cărui vis într-ale popularității este să fie în echipa școlii, la (ceea ce ei numesc) fotbal, la baschet, la hochei sau la orice altceva. În fine, ei mai au și burse școlare care se acordă în virtutea meritelor sportive, dar să nu exagerăm! L-aș evoca pe elevul australian, care are lîngă școală cel puțin un teren de rugby și o piscină olimpică (asta am văzut cu ochii mei!). Mă gîndesc la tînărul din țara care încă mai este în UE (Marea Britanie, evident) și care este aproape obligat de sistem să joace fie fotbal, fie rugby, fie să dea din vîsle. Dacă n-are chef de nici una din aceste activități, n-are decît să facă atletism! Sau gimnastică, dacă tot au importat niște români pe-acolo care i-au făcut campioni europeni. Mă gîndesc și la școlarul neamț pentru a cărui bună stare fizică, atît municipalitatea, landul, cît și bugetul federal pun la bătaie sume consistente, exprimate prin subvenții pentru echipament, antrenori și accesul la bazele de antrenament. Dați un search pe Google pentru Oberstdorf (centru european al patinajului artistic) și veți afla ce vreau a zice. În vecina Franță, politicile publice dedicate sportului nu sînt un secret pentru nimeni. Cîte exemple să mai dau? Mă opresc.
Și mă gîndesc la ai noștri. Acum patru ani, după constatarea coincidenței între performanța sportivă și cea academică, privind spre școli și nu spre terenurile de antrenament, anticipam că va veni vremea cînd vom celebra un titlu balcanic și vom uita, încet-încet, de cele olimpice. Scriu textul ăsta la doar două zile după splendidul aur la sabie (am răgușit zbierînd prin casă de bucurie la fiecare tușă în fața americancelor din sferturi) și un argint al profesioniștilor de la tenis. Nu știu care va fi bilanțul final al României la Rio, dar cred că va fi atît de prost încît va naște dezbatere publică. Adică va isca niște tocșouri inflamate timp de trei zile la posturile de știri, iar asta (sper) că va produce suficientă iritare încît alte instituții publice să se miște. Probabil, după un bun și recent obicei românesc, prima va fi DNA-ul. Noroc că Tolo e la Rio și a văzut mînăria cu echipamentul livrat de o anumită firmă. Imediat după valul ăsta, legat de corupție, sper din tot sufletul să înceapă discuția serioasă despre școală și sport, despre un anumit fel de a face educație în România. Dacă nu se va întîmpla așa, eu zic că nu are rost să plîngem după medaliile de demult. Ne vom fi meritat soarta. Cea sportivă, cea școlară, deci cea economică.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
