Deriva republicanilor

Publicat în Dilema Veche nr. 652 din 18-24 august 2016
Deriva republicanilor jpeg

În dicţionare, „derivă“ înseamnă o abatere a unei nave de la traseul dorit, dar şi plutirea acesteia în voia valurilor şi vînturilor, fără control. Dicţionarele nu explică, însă, dacă echipajul este conştient de derivă ori nu. Dacă echipajul ştie că, dintr-o pricină sau alta, nu are controlul asupra navei, atunci el este perfect conştient de derivă. La fel, dacă ajunge la concluzia că s-a rătăcit. Dar se întîmplă adesea ca echipajul să fie perfect convins că navighează pe traseul dorit şi, de fapt, să fie în derivă. Din cîte văd, acesta este cazul Partidului Republican. „A fi conservator înseamnă să preferi ceea ce este familiar celor necunoscute, ceea ce este încercat celor ce sînt neîncercate, să preferi faptele misterelor, actua­lul posibilului, limitatul nelimitatului, aproapele departelui, suficientul supraabundenţei, convenabilul prefecţiunii, rîsul de acum fericirii utopice“, spune unul dintre autorii de referinţă ai conservatorismului american, Michael Oake­shott. Conservatorismul anglo-saxon a fost, întotdeauna, prudent şi realist. Cît de departe este Trump de un asemenea profil! Cum se explică, aşadar, succesul lui zdrobitor în faţa alegătorilor Partidului Republican? Cred că, pe de o parte, partidul este în derivă faţă de sine însuşi, dar şi societatea americană este într-o profundă schimbare faţă de care republicanii nu par să găsească răspunsul adecvat. S-o luăm pe rînd.

Partidul. Imediat după 11 septembrie 2001, Partidul Republican nu şi-a mai putut găsi echilibrul interior. George W. Bush cîştigase ca un adevărat conservator, cu un program mai degrabă izolaţionist. Criticase puternic aventurile internaţionale ale administraţiei Clinton, care proiectase forţa militară americană în cele mai bizare locuri din lume, din Somalia pînă în Kosovo şi-n Muntenegru, pentru a răspîndi democraţia. Soldaţii americani îşi riscă viaţa doar pentru interesul Americii şi nu pentru cai verzi pe pereţi – spunea campania electorală a lui Bush Jr. Ţările lumii pot fi democratice sau nu, după cum doresc, treaba lor. America ştie bine cine îi este prieten şi cine nu. Trebuie să fim puternici nu pentru a-i democratiza pe alţii, ci pentru a ne apăra de oricine. Cam așa gîndea un conservator pe atunci și George W. Bush nu făcea excepție. 11 septembrie 2001, însă, a schimbat totul. Şocul atacului terorist a scos întreaga administraţie Bush, abia instalată, din spiritul şi ideile cu care cîştigase încrederea americanilor. Repede, Bush Jr. a înţeles că America nu mai poate fi apărată doar teritorial şi a invadat Afganistanul. A urmat Irakul şi s-a declanşat războiul antiterorist, ca un fel de nouă versiune a unui război mondial. Brusc, Bush nu mai voia să aibă de a face cu dictatori care, deşi ucideau opoziţia, asigurau o anume ordine, ci cu lideri democraţi. Mai exact, brusc, George W. Bush a început să facă exact ceea ce criticase la Bill Clinton, devenind un exportator de democrație, convins fiind că, pe lumea asta, orice om vrea să fie liber, așa cam cum sînt americanii și europenii în țările lor. Eroare enormă! Doar puţini dintre oamenii acestei lumi prețuiesc atît de mult libertatea. Cei mai mulți, scăpați fiind de dictaturi și de tirani, fac tot ce pot ca să instaureze alte forme, încă și mai agresive, de totalitarism. Oamenii preferă oricînd siguranța și blidul garantat de mîncare libertății care, din păcate, nu le garantează aproape nimic, lăsînd în sarcina lor totul. Conservatorismul îşi ataşase prefixul „neo-“ și s-a reconstruit, hibrid, preluînd idealismul internaționalist socialist. Cînd Obama a cîştigat alegerile prezidenţiale, în 2008, conservatorismul în versiune „neo“ era, deja, falimentar. Rănit, Partidul Republican a reacționat previzibil: a născut o mișcare de forță egală și de semn contrar. Așa a apărut Tea Party, o încercare de recuperare a elementelor clasice ale conservatorismului. Mișcarea a avut momentul ei de glorie cam din 2010 pînă prin 2013. Apoi, a intrat şi ea într-un anumit recul, semn că destinul conservatorismului american nu se mai poate scrie prin repetarea trecutului. Tea Party a reușit, mai degrabă, să-i stîrnească pe adversari decît pe susținători. Cu Tea Party, republicanii au aflat că orice radicalizare atrage, desigur, adepţi ardenţi, dar şi mai mulţi opozanţi. Dacă ai nevoie de o revigorare, e bine să fii un pic radical, dacă ai nevoie de aderenţă socială largă, e bine să fii moderat. Moderaţia este virtutea cardinală a oricărui conservatorism – cum de uită republicanii tocmai asta? În orice caz, după crepusculul mişcării Tea Party, Partidul Republican nu a mai putut naşte nimic. O uimitoare secetă de idei şi de lideri tocmai în momentul în care prin societatea americană bate vîntul unor schimbări istorice.

Americanii. Curios lucru, dar după căderea regimurilor comuniste din Estul Europei, ideile socialiste au cunoscut un succes extraordinar. Spun că acest fenomen mi se pare curios pentru că m-aş fi aşteptat ca, odată dovedit caracterul criminal al comunismului, să sufere ceva prejudicii şi fratele lui mai bătrîn, socialismul. N-a fost, însă, deloc aşa. Scăpate de comunismul real, care le turna plumbul evidenţei în aripi, ideile socialiste au cunoscut un rapid şi impresionant reviriment. Cineva spunea că, de fapt, la finalul său, Războiul Rece s-a terminat ca un meci egal: în materie economică a cîştigat dreapta, în materie cultural-propagandistică a cîştigat stînga, iar în materie politică a cîştigat centrul. Pare-se că lumea atît a înţeles din tragedia deceniilor comunismului: că sistemul său economic e falimentar. Ideile despre societate şi justiţie, ca şi viziunea despre natura umană, toate împrumutate de comunism de la socialism, sînt, însă, ţinute drept corecte pe mai departe. Nu voi vorbi mai mult despre incapacitatea oamenilor de a învăţa din propriile nenorociri. După 25 de ani de la dispariţia URSS, societatea americană cunoaşte şi ea, din plin, acest reviriment socialist. Spre deosebire de Europa, unde societăţile sînt obişnuite cu fluxul şi refluxul socialismului, în America de după 1990 creşterea socialismului este un fenomen cu totul nou. Pînă în 1990, societatea americană dovedea o anume imunitate la socialism. Dar societatea americană s-a schimbat profund, iar elementul civilizaţional care a născut-o, adică elementul alb-wasp, a început, încet-încet, să se dilueze. Pentru asta lucrează nu doar demografia, ci şi sistemul de educaţie, elitele cultural-artistice şi mass-media. În faţa acestei schimbări profunde, de magnitudine, trebuie să admitem că democraţii s-au descurcat mai bine. Partidul soţilor Clinton a simţit cum bate vîntul şi s-a orientat. Să fii, astăzi, socialist sadea în interiorul Partidului Democrat, cam cum sînt mulţii susţinători ai lui Bernie Sanders, nu mai este deloc o problemă. Partidul Republican, însă, a fost prins pe picior greşit. După Ronald Reagan, care a condus partidul spre performanţe istorice în anii 1980, alegînd, fără îndoială, drumul cel bun pentru America, republicanii nu au ştiut cum să răspundă noului spirit al societăţii americane. Un popor astfel alcătuit încît e tot mai permeabil pentru ideile socialiste este, pentru republicanii americani, o necunoscută. Iar ataşamentul republican la Donald Trump este direct expresia spaimei de acest necunoscut. După 1990, nu doar Europa s-a schimbat profund (şi deconcertant pentru noi, esticii, care ne aşteptam să ne integrăm într-o cu totul altă Uniune), ci şi America. Iar republicanii au continuat să se adreseze unei Americi vechi, din ce în ce mai pierdută, și, simţind că vine peste ei o nouă Americă, sînt speriaţi.

Uneori, trebuie schimbate anumite lucruri pentru ca totul să rămînă aşa cum a fost“, spunea Principele Salina şi cred că orice conservator autentic este de acord cu asta. Însă niciodată nu poţi şti cu precizie ce anume şi cît anume trebuie schimbat pentru a rămîne totul aşa cum a fost. Uneori, poţi schimba prea mult şi punţile cu trecutul s-au rupt. Alteori, poţi schimba prea puţin şi viitorul te loveşte cu forţa unui tren în plină viteză. În plus, oamenii sînt atît de subiectivi încît ce-i pare unuia schimbare revoluţionară îi pare altuia împietrire. Este limpede că Partidul Republican are nevoie de schimbare. Poate că, pentru unii dintre alegătorii săi, Donald Trump este această schimbare. Pe calea Donald Trump, însă, tot ceea ce ştim despre Marele şi Bătrînul Partid va rămîne în istorie. De altfel, am impresia că pe Trump îl susţin acei votanţi republicani care nu ştiu nimic despre partidul pe care îl votează. Adică cei mai ­mulţi dintre votanţii republicani. Preferinţa pentru Trump este replica pe care societatea americană o dă exagerărilor corectitudinii politice. Dar puseele nervoase dărîmă, nu construiesc. Iată cel mai mare risc actual cu care se confruntă Partidul Republican: energia votanţilor săi este, acum, distructivă şi nu constructivă. Cu aşa ceva poţi cîştiga alegeri, dar nu poţi conduce o ţară şi nici reconstrui un mare partid.

Campania electorală. În mod normal, evenimentele politice care fac titlurile de prima pagină într-o campanie electorală nu ar trebui luate în seamă prea mult cînd încerci să descrii deriva de decenii a unui partid. Campaniile electorale sînt un fel de apoteoză a efemerului, o intensificare eclatantă, dar de-o clipă, a irelevantului. Totuşi, facem publicistică. Sîntem constrînşi, prin urmare, să dăm efemerului locul său regal, pentru clipa în care îl obţine. De pildă, nimeni nu va mai ţine minte peste cîteva luni că disputa electorală americană a fost inflamată, la un moment dat, de ştirea că Trump a instigat la uciderea contracandidatei sale. Vorbind celor care susţin dreptul americanilor de a purta arme, consfinţit, după cum se ştie, ca un drept fundamental al cetăţeanului american prin al doilea amendament la Constituţia SUA, Trump a spus ceva ce imediat a fost interpretat ca instigare la violenţă. Se ştie, Hillary Clinton susţine că acest amendament trebuie abrogat. O va putea face, crede Trump, cînd va numi judecători la Curtea Supremă – o prerogativă a preşedintelui. Trump a spus că, dacă Clinton cîştigă alegerile, susţinătorii celui de-al doilea amendament nu vor mai avea ce face. Şi a adăugat, voit ambiguu: „…deşi poate că susţinătorii amendamentului mai pot face ceva“. („If she gets to pick her judges, nothing you can do, folks, although the Second Amendment, people, maybe there is, I don’t know.„) Evident, susţinătorii lui Hillary Clinton au reacţionat vehement. În replică, trumpiştii s-au apărat, spunînd că e o interpretare răuvoitoare a vorbelor candidatului lor, care a vrut doar să spună că or mai fi şi alte mijloace de a opri revizuirea amendamentului, avînd în vedere forţa civică adesea probată a acestora, şi că nu a avut deloc în minte ipoteza violentă. Scandalul a durat o zi. Poate două. Şi a trecut. Au venit, imediat, alte întîmplări din aceeaşi categorie: dezvăluirea banilor ruseşti intraţi în conturile şefului campaniei lui Trump, apariţia unor noi mail-uri ale lui Clinton, o nouă intervenţie a lui Obama în campanie, discursul despre politica externă al lui Trump şi tot aşa. Dar cred că şi în aceste derapaje de-o zi se poate citi marea derivă, dacă ne străduim să nu pierdem din vedere întregul. O asemenea vorbă era, totuşi, de neimaginat în gura oricărui alt candidat republican din ultimii 30 de ani. Iar deriva despre care vorbesc nu se vede dacă citim doar vorbele lui Trump în extrasele de presă, ci dacă vedem înregistrarea video a momentului şi auzim reacţia de aprobare zgomotoasă a sălii.

Foto: wikimedia commons

Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Cultura de Internet (o însemnare – încă îndreptățită, cred – din 2008)
Atîta doar: cînd eşti în faza de învăţare, nu se cade să adopţi, ţanţoş, postura învăţătorului. Mai ai încă de butonat…
Frica lui Putin jpeg
Determinism geografic și decizie morală
Probabil, totuși, că determinismul geografic joacă un anume rol în judecățile noastre politice, sociale, culturale, dar, ca orice determinism, are limite. Iar cînd încercăm să vedem dincolo de ele, nu putem ignora o decizie morală, adică libertatea.
AFumurescu prel jpg
Națiuni (ne)rușinate
Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Italian. Responsabil
Italia nu va fi locul în care suveranismul și izolaționismul s-au dus să moară. Însă, cel puțin pentru o vreme, cele două vor lăsa loc unui foarte necesar pragmatism.
O mare invenție – contractul social jpeg
RT France v. Consiliul Uniunii Europene
Apoi, această funcționare eficientă nu a sacrificat nici unul dintre principiile procesului echitabil. RT France a avut acces la Justiție, s-a bucurat de dreptul la apărare și de o analiză independentă și imparțială a motivelor și argumentelor prezentate.
tumblr o4cyqcAhRy1sdzmuoo6 1280 jpg
Mașina de scăldat
Așa că pe la jumătatea secolului al XVIII-lea a fost inventată mașina de scăldat; o gravură păstrată într-o bibliotecă britanică din regiunea Yorkshire, datată cu anul 1736, ar fi prima imagine care surprinde niște oameni înotînd cu ajutorul mașinii de scăldat.
Iconofobie jpeg
O maladie necruțătoare
Egoismul (aproape că îmi vine să-i spun egotism și în română) reprezintă mult mai mult decît ne transmit dicționarele explicative. Constituie o maladie a spiritului, care te alienează sui generis, te îmbolnăvește de „tine însuți”.
„Cu bule“ jpeg
De dulce
Echivalența parțială dintre dulce și bun devine echivalență totală în anumite construcții, de exemplu în sintagma frați dulci(sau buni), adică frați avînd ambii părinți în comun, în opoziție cu frații vitregi.
HCorches prel jpg
O moarte care nu dovedește nimic
Ce legătură au toate astea cu rubrica de educație, cu statutul de prof, viața mea? Exilarea lui Ovidiu și atentatul asupra lui Rushdie sînt pledoarii pentru nevoia de a păstra în școală literatura pe primul loc – și subliniez, pe primul – ca importanță!
Un sport la Răsărit jpeg
David Popovici e om?
Cu cît rezultatele sînt mai mari şi mai departe de imaginaţia noastră apare umbra trişatului. Aşa şi cu David. Nu poate fi adevărat, susţin nu puţini. E ceva în neregulă. De unde a apărut?
Comunismul se aplică din nou jpeg
După 30 de ani
Hai, noi să trăim, că se pare că vom fi ultima generație de oameni înțelepți de pe lumea asta. După noi vin sociopații ăia care nu mai știu să vorbească între ei. Nu știu decît să stea cu ochii în telefon. Mă îngrozește treaba asta, zău.
640px Castle Kruja Albania 2004 07 08 jpg
Tirana și strănutul albanez – despre călătoria mea în Albania (I) –
Dimineața începe doar atunci cînd locuitorii orașului se întîlnesc pe la terase ca să-și bea cafeaua, însoțită mereu de un pahar de apă rece din partea casei, cafeaua nu se bea niciodată acasă.
15893136202 0a2c4f1f4b c jpg
Nici o asemănare între Comisia Europeană și regimul Ceaușescu
Contextul actual face ca, după 30 de ani, românii, alături de ceilalți europeni, de această dată, să se afle în situația în care să suporte o serie de restricții de consum nepopulare și dificile care le vor afecta nivelul de trai.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
À la guerre...
Campania declanșată împotriva Amnesty International este în cel mai bun caz ineficientă, în cel mai rău – dăunătoare.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știi să faci?
Spiritul ciocoismului renaşte (supravieţuieşte) viguros pe scena noastră politică şi are la bază aceeaşi congenitală inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinată.
Frica lui Putin jpeg
Cele șapte zile ale miracolului
Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Deșteptul proștilor
Mediul cel mai propice pentru a observa legătura fascinantă dintre prost și deșteptul lui și, în consecință, mediul de viață cel mai propice pentru deșteptul proștilor este Facebook.
04 Lord and Lady Somers + Prince Michael on Eastnor Castle Terrace  1937  jpg
Istoria în turneu
Istoria este vie. Și continuă. Trebuie doar să știi să surprinzi cadrele potrivite.
Iconofobie jpeg
Ego-disecții
Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate?
„Cu bule“ jpeg
Ciao, ciau, ceau
Probabil că la răspîndirea formulei de salut au contribuit, în anii de după al Doilea Război Mondial, muzica și filmele.
HCorches prel jpg
Orice sat are nevoie de bătrînii săi înțelepți
Cum să-i fidelizăm și să le oferim bucuria de a mai dărui din ceea ce au acumulat o viață?
p 7 Sediul Bancii Centrale Europene WC jpg
Sfîrșitul „mesei gratuite” în Uniunea Europeană
Pînă nu demult, Banca Centrală Europeană (BCE) putea să arunce realmente cu bani, pentru gestionarea problemelor din zona euro.
Un sport la Răsărit jpeg
Fotbalul nostru trece printr-o secetă sau, dimpotrivă, băltește?
Fotbalul nostru e ca un trenuleţ electric de jucărie. Arată bine, se mişcă bine şi reproduce destul de bine realitatea.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Summit NATO la Telega
Mergînd într-o zi la unele dintre aceste băi din Telega, la Șoimu, cu toată istoria asta în cap, nu mică mi-a fost mirarea să întîlnesc niște personaje interesante.

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.