Deriva republicanilor
În dicţionare, „derivă“ înseamnă o abatere a unei nave de la traseul dorit, dar şi plutirea acesteia în voia valurilor şi vînturilor, fără control. Dicţionarele nu explică, însă, dacă echipajul este conştient de derivă ori nu. Dacă echipajul ştie că, dintr-o pricină sau alta, nu are controlul asupra navei, atunci el este perfect conştient de derivă. La fel, dacă ajunge la concluzia că s-a rătăcit. Dar se întîmplă adesea ca echipajul să fie perfect convins că navighează pe traseul dorit şi, de fapt, să fie în derivă. Din cîte văd, acesta este cazul Partidului Republican. „A fi conservator înseamnă să preferi ceea ce este familiar celor necunoscute, ceea ce este încercat celor ce sînt neîncercate, să preferi faptele misterelor, actualul posibilului, limitatul nelimitatului, aproapele departelui, suficientul supraabundenţei, convenabilul prefecţiunii, rîsul de acum fericirii utopice“, spune unul dintre autorii de referinţă ai conservatorismului american, Michael Oakeshott. Conservatorismul anglo-saxon a fost, întotdeauna, prudent şi realist. Cît de departe este Trump de un asemenea profil! Cum se explică, aşadar, succesul lui zdrobitor în faţa alegătorilor Partidului Republican? Cred că, pe de o parte, partidul este în derivă faţă de sine însuşi, dar şi societatea americană este într-o profundă schimbare faţă de care republicanii nu par să găsească răspunsul adecvat. S-o luăm pe rînd.
Partidul. Imediat după 11 septembrie 2001, Partidul Republican nu şi-a mai putut găsi echilibrul interior. George W. Bush cîştigase ca un adevărat conservator, cu un program mai degrabă izolaţionist. Criticase puternic aventurile internaţionale ale administraţiei Clinton, care proiectase forţa militară americană în cele mai bizare locuri din lume, din Somalia pînă în Kosovo şi-n Muntenegru, pentru a răspîndi democraţia. Soldaţii americani îşi riscă viaţa doar pentru interesul Americii şi nu pentru cai verzi pe pereţi – spunea campania electorală a lui Bush Jr. Ţările lumii pot fi democratice sau nu, după cum doresc, treaba lor. America ştie bine cine îi este prieten şi cine nu. Trebuie să fim puternici nu pentru a-i democratiza pe alţii, ci pentru a ne apăra de oricine. Cam așa gîndea un conservator pe atunci și George W. Bush nu făcea excepție. 11 septembrie 2001, însă, a schimbat totul. Şocul atacului terorist a scos întreaga administraţie Bush, abia instalată, din spiritul şi ideile cu care cîştigase încrederea americanilor. Repede, Bush Jr. a înţeles că America nu mai poate fi apărată doar teritorial şi a invadat Afganistanul. A urmat Irakul şi s-a declanşat războiul antiterorist, ca un fel de nouă versiune a unui război mondial. Brusc, Bush nu mai voia să aibă de a face cu dictatori care, deşi ucideau opoziţia, asigurau o anume ordine, ci cu lideri democraţi. Mai exact, brusc, George W. Bush a început să facă exact ceea ce criticase la Bill Clinton, devenind un exportator de democrație, convins fiind că, pe lumea asta, orice om vrea să fie liber, așa cam cum sînt americanii și europenii în țările lor. Eroare enormă! Doar puţini dintre oamenii acestei lumi prețuiesc atît de mult libertatea. Cei mai mulți, scăpați fiind de dictaturi și de tirani, fac tot ce pot ca să instaureze alte forme, încă și mai agresive, de totalitarism. Oamenii preferă oricînd siguranța și blidul garantat de mîncare libertății care, din păcate, nu le garantează aproape nimic, lăsînd în sarcina lor totul. Conservatorismul îşi ataşase prefixul „neo-“ și s-a reconstruit, hibrid, preluînd idealismul internaționalist socialist. Cînd Obama a cîştigat alegerile prezidenţiale, în 2008, conservatorismul în versiune „neo“ era, deja, falimentar. Rănit, Partidul Republican a reacționat previzibil: a născut o mișcare de forță egală și de semn contrar. Așa a apărut Tea Party, o încercare de recuperare a elementelor clasice ale conservatorismului. Mișcarea a avut momentul ei de glorie cam din 2010 pînă prin 2013. Apoi, a intrat şi ea într-un anumit recul, semn că destinul conservatorismului american nu se mai poate scrie prin repetarea trecutului. Tea Party a reușit, mai degrabă, să-i stîrnească pe adversari decît pe susținători. Cu Tea Party, republicanii au aflat că orice radicalizare atrage, desigur, adepţi ardenţi, dar şi mai mulţi opozanţi. Dacă ai nevoie de o revigorare, e bine să fii un pic radical, dacă ai nevoie de aderenţă socială largă, e bine să fii moderat. Moderaţia este virtutea cardinală a oricărui conservatorism – cum de uită republicanii tocmai asta? În orice caz, după crepusculul mişcării Tea Party, Partidul Republican nu a mai putut naşte nimic. O uimitoare secetă de idei şi de lideri tocmai în momentul în care prin societatea americană bate vîntul unor schimbări istorice.
Americanii. Curios lucru, dar după căderea regimurilor comuniste din Estul Europei, ideile socialiste au cunoscut un succes extraordinar. Spun că acest fenomen mi se pare curios pentru că m-aş fi aşteptat ca, odată dovedit caracterul criminal al comunismului, să sufere ceva prejudicii şi fratele lui mai bătrîn, socialismul. N-a fost, însă, deloc aşa. Scăpate de comunismul real, care le turna plumbul evidenţei în aripi, ideile socialiste au cunoscut un rapid şi impresionant reviriment. Cineva spunea că, de fapt, la finalul său, Războiul Rece s-a terminat ca un meci egal: în materie economică a cîştigat dreapta, în materie cultural-propagandistică a cîştigat stînga, iar în materie politică a cîştigat centrul. Pare-se că lumea atît a înţeles din tragedia deceniilor comunismului: că sistemul său economic e falimentar. Ideile despre societate şi justiţie, ca şi viziunea despre natura umană, toate împrumutate de comunism de la socialism, sînt, însă, ţinute drept corecte pe mai departe. Nu voi vorbi mai mult despre incapacitatea oamenilor de a învăţa din propriile nenorociri. După 25 de ani de la dispariţia URSS, societatea americană cunoaşte şi ea, din plin, acest reviriment socialist. Spre deosebire de Europa, unde societăţile sînt obişnuite cu fluxul şi refluxul socialismului, în America de după 1990 creşterea socialismului este un fenomen cu totul nou. Pînă în 1990, societatea americană dovedea o anume imunitate la socialism. Dar societatea americană s-a schimbat profund, iar elementul civilizaţional care a născut-o, adică elementul alb-wasp, a început, încet-încet, să se dilueze. Pentru asta lucrează nu doar demografia, ci şi sistemul de educaţie, elitele cultural-artistice şi mass-media. În faţa acestei schimbări profunde, de magnitudine, trebuie să admitem că democraţii s-au descurcat mai bine. Partidul soţilor Clinton a simţit cum bate vîntul şi s-a orientat. Să fii, astăzi, socialist sadea în interiorul Partidului Democrat, cam cum sînt mulţii susţinători ai lui Bernie Sanders, nu mai este deloc o problemă. Partidul Republican, însă, a fost prins pe picior greşit. După Ronald Reagan, care a condus partidul spre performanţe istorice în anii 1980, alegînd, fără îndoială, drumul cel bun pentru America, republicanii nu au ştiut cum să răspundă noului spirit al societăţii americane. Un popor astfel alcătuit încît e tot mai permeabil pentru ideile socialiste este, pentru republicanii americani, o necunoscută. Iar ataşamentul republican la Donald Trump este direct expresia spaimei de acest necunoscut. După 1990, nu doar Europa s-a schimbat profund (şi deconcertant pentru noi, esticii, care ne aşteptam să ne integrăm într-o cu totul altă Uniune), ci şi America. Iar republicanii au continuat să se adreseze unei Americi vechi, din ce în ce mai pierdută, și, simţind că vine peste ei o nouă Americă, sînt speriaţi.
„Uneori, trebuie schimbate anumite lucruri pentru ca totul să rămînă aşa cum a fost“, spunea Principele Salina şi cred că orice conservator autentic este de acord cu asta. Însă niciodată nu poţi şti cu precizie ce anume şi cît anume trebuie schimbat pentru a rămîne totul aşa cum a fost. Uneori, poţi schimba prea mult şi punţile cu trecutul s-au rupt. Alteori, poţi schimba prea puţin şi viitorul te loveşte cu forţa unui tren în plină viteză. În plus, oamenii sînt atît de subiectivi încît ce-i pare unuia schimbare revoluţionară îi pare altuia împietrire. Este limpede că Partidul Republican are nevoie de schimbare. Poate că, pentru unii dintre alegătorii săi, Donald Trump este această schimbare. Pe calea Donald Trump, însă, tot ceea ce ştim despre Marele şi Bătrînul Partid va rămîne în istorie. De altfel, am impresia că pe Trump îl susţin acei votanţi republicani care nu ştiu nimic despre partidul pe care îl votează. Adică cei mai mulţi dintre votanţii republicani. Preferinţa pentru Trump este replica pe care societatea americană o dă exagerărilor corectitudinii politice. Dar puseele nervoase dărîmă, nu construiesc. Iată cel mai mare risc actual cu care se confruntă Partidul Republican: energia votanţilor săi este, acum, distructivă şi nu constructivă. Cu aşa ceva poţi cîştiga alegeri, dar nu poţi conduce o ţară şi nici reconstrui un mare partid.
Campania electorală. În mod normal, evenimentele politice care fac titlurile de prima pagină într-o campanie electorală nu ar trebui luate în seamă prea mult cînd încerci să descrii deriva de decenii a unui partid. Campaniile electorale sînt un fel de apoteoză a efemerului, o intensificare eclatantă, dar de-o clipă, a irelevantului. Totuşi, facem publicistică. Sîntem constrînşi, prin urmare, să dăm efemerului locul său regal, pentru clipa în care îl obţine. De pildă, nimeni nu va mai ţine minte peste cîteva luni că disputa electorală americană a fost inflamată, la un moment dat, de ştirea că Trump a instigat la uciderea contracandidatei sale. Vorbind celor care susţin dreptul americanilor de a purta arme, consfinţit, după cum se ştie, ca un drept fundamental al cetăţeanului american prin al doilea amendament la Constituţia SUA, Trump a spus ceva ce imediat a fost interpretat ca instigare la violenţă. Se ştie, Hillary Clinton susţine că acest amendament trebuie abrogat. O va putea face, crede Trump, cînd va numi judecători la Curtea Supremă – o prerogativă a preşedintelui. Trump a spus că, dacă Clinton cîştigă alegerile, susţinătorii celui de-al doilea amendament nu vor mai avea ce face. Şi a adăugat, voit ambiguu: „…deşi poate că susţinătorii amendamentului mai pot face ceva“. („If she gets to pick her judges, nothing you can do, folks, although the Second Amendment, people, maybe there is, I don’t know.„) Evident, susţinătorii lui Hillary Clinton au reacţionat vehement. În replică, trumpiştii s-au apărat, spunînd că e o interpretare răuvoitoare a vorbelor candidatului lor, care a vrut doar să spună că or mai fi şi alte mijloace de a opri revizuirea amendamentului, avînd în vedere forţa civică adesea probată a acestora, şi că nu a avut deloc în minte ipoteza violentă. Scandalul a durat o zi. Poate două. Şi a trecut. Au venit, imediat, alte întîmplări din aceeaşi categorie: dezvăluirea banilor ruseşti intraţi în conturile şefului campaniei lui Trump, apariţia unor noi mail-uri ale lui Clinton, o nouă intervenţie a lui Obama în campanie, discursul despre politica externă al lui Trump şi tot aşa. Dar cred că şi în aceste derapaje de-o zi se poate citi marea derivă, dacă ne străduim să nu pierdem din vedere întregul. O asemenea vorbă era, totuşi, de neimaginat în gura oricărui alt candidat republican din ultimii 30 de ani. Iar deriva despre care vorbesc nu se vede dacă citim doar vorbele lui Trump în extrasele de presă, ci dacă vedem înregistrarea video a momentului şi auzim reacţia de aprobare zgomotoasă a sălii.
Foto: wikimedia commons
