Două veşti
Pentru mine, unul dintre lucrurile cele mai de preţ a fost dintotdeauna libertatea. Şi cînd spun asta, nu mă gîndesc la o lume în care orice e permis – asta e, din punctul meu de vedere, libertatea naivilor. Mă gîndesc, însă, la o lume care te lasă să alegi.
În perioada formării mele, n-am prea avut parte de aşa ceva. Intrai automat la grădiniţa şi la şcoala din cartier. La sfîrşitul clasei a VIII-a, te ciocneai de prima mare încercare – decisivă, de multe ori. Dacă îţi supraevaluai forţele – sau dacă aveai ghinion, cum se mai întîmplă – şi te înscriai la un liceu la care picai la admitere, erai după aceea repartizat pe locurile rămase vacante, acolo unde mai nimeni nu şi-ar fi dorit să înveţe. Picat cu o medie de peste 9, ajungeai între colegi admişi şi cu 5. Într-a IX-a aveai de ales între real şi uman – acesta din urmă, de regulă, loc de refugiu pentru cei supăraţi cu matematica, unde se mai nimereau totuşi şi cîţiva ciudaţi, pasionaţi de citit. La sfîrşitul liceului, două variante. Cea fericită: intrai la facultate. Dacă nu, treceai, ca băiat, pe varianta doi: armata de 18 sau, dacă erai încă şi mai ghinionist, de 24 de luni. Iar la facultate nu aveai voie, fireşte, să te înscrii decît într-un singur loc. Ruletă rusească. După încheierea studiilor universitare, venea repartiţia. Erai obligat să alegi, în funcţie de media de absolvire, dintr-o listă de posturi – toate proaste, împrăştiate prin colţurile ţării. Cu ce te nimereai trebuia să te împaci pentru cel puţin trei ani – stagiul navetist, de care nu scăpai decît cu pile tari în nomenclatura de partid şi de stat. Dacă vreun miliţian zelos te oprea pentru vreo traversare neregulamentară a străzii şi erai într-atît de fraier încît să îi dai buletinul de identitate, te puteai trezi că îţi pune pe loc ştampila de schimbare a rezidenţei – şi-atunci, adio revenirea în oraşul natal! Cum să nu visezi şansa de a avea mai multe opţiuni? Şi, pe de altă parte, cum să nu pui suflet şi încrîncenare în fiecare alegere, dramatică, pe care erai constrîns să o faci?
Cînd mă întîlnesc cu studenţii proaspăt admişi la Litere, la începerea fiecărui an universitar, am să le transmit două veşti: una bună şi una proastă. Cea dintîi, cea bună, e că şcoala s-a terminat. Nimeni nu mai e de amendat şi nici măcar de blamat pentru „abandon şcolar“, dacă nu vrea să meargă la universitate. Posibilităţi de opţiune sînt cîte vrei – nici una ultimativă. Intrarea la facultate este – sau ar trebui să fie, în ciuda practicii curente a nenumăraţi candidaţi de a-şi depune dosarele în cîte şapte locuri deodată – o alegere liberă. Vestea cea proastă e, din păcate, aceeaşi. Alibiul obligativităţii dispărut, încep dificultăţile libertăţii.
Aud, mai ales din partea părinţilor, aceeaşi veşnică întrebare: „Ce «iese» un student de la Litere?“ Uneori îmi vine să răspund, exasperat: „Iese ce a intrat!“ Fiindcă, într-adevăr, „iese“ din facultate cu totul altfel studentul motivat şi interesat să înveţe, să se formeze, faţă de cel care vrea doar să capete, cît mai uşor şi cît mai ieftin, o bucată galbenă de hîrtie cu antet ministerial. Şi am convingerea că, cel mai adesea, această diferenţă va „face diferenţa“ şi mai departe, în viaţa absolvenţilor.
E, din punctul meu de vedere, o neînţelegere flagrantă în a percepe instituţiile de învăţămînt superior ca pe fabrici de forţă de muncă. Chiar şi în cazul unor specializări cu o orientare profesională apăsată – ca medicina sau dreptul, de pildă – ideea că acestea ar trebui să funcţioneze ca nişte „şcoli de arte şi meserii“ mi se pare deplasată.
Şi atunci? Este, poate, una dintre cele mai dificile probleme cu care are de-a face comunitatea academică a zilelor noastre – nu numai în România. Aceea de a găsi soluţii pentru a forma atît specialişti de vîrf în diferitele domenii ale cunoaşterii, cît şi absolvenţi apţi să facă faţă unei pieţe de muncă fluide, în permanentă şi imprevizibilă schimbare. Buna aşezare a celor trei cicluri de învăţămînt – licenţă, masterat, doctorat, fiecare cu ţinte specifice –, o mai largă şi mai flexibilă ofertă de aplicaţii practice, o modificare de profunzime a strategiilor de predare şi, nu în ultimul rînd, o mai mare angajare a motivaţiilor şi intereselor individuale ale studenţilor pe parcursul studiilor sînt cîteva dintre reperele „deschiderii“ universităţii către lumea prezentului şi a viitorului.
Pentru absolvenţi am tot două veşti. Cea proastă e că învăţatul nu se termină niciodată. Se modifică, însă, uneori radical, felul de a învăţa. Cînd eram în ultimul an de facultate, ni se cam acrise tuturor de atîta studiu. După un an de „viaţă adevărată“, învineţiţi de toate buşiturile pe care ni le oferea lumea din jur ca învăţătură de minte, plîngeam după vremurile din studenţie. Azi, prăpastia dintre „înăuntru“ şi „afară“, dintre educaţie şi existenţă, nu mai e aşa de adîncă. Mulţi studenţi se angajează încă dinainte de a-şi lua diploma. Alţii se gîndesc s-o facă şi întreabă cum e mai bine. Nu cred în reţete aplicabile oricui. În ambele cazuri sînt şi avantaje, şi dezavantaje, lesne de intuit. Depinde de fiecare cum va şti să le balanseze.
Vestea cea bună, cum cred că bănuiţi, e tot aceeaşi. Gena învăţării nu se atrofiază cu una, cu două. Iar dacă veţi simţi că aşa ceva începe să vi se întîmple, e cazul, cred, să vă întrebaţi ce se petrece cu viaţa voastră. Aveţi toată libertatea s-o faceţi.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
