Filme şi traume

Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au avut vreodată puterea să urmărească – înainte de 1989 – un film nord-coreean despre virtuţile clasei muncitoare şi ale partidului unic. Eu am făcut-o de cîteva ori în copilărie. Duminicile (mai ales cele de sfîrșit de vacanță) erau, la finalul lor, un calvar, filmul serii devenind ultima alinare în faţa marasmului educaţional care începea a doua zi. Aşezarea „la televizor“ funcţiona atunci, vorba lui Eliade, ca o veritabilă trambulină transistorică. Între aceste experienţe cinematografice inubliabile, una îndeosebi mi s-a întipărit în memoria culturală, precum pecetea în ceara fierbinte. Îmi amintesc şi astăzi cu claritate tribulaţiile unei micuţe asiatice – îmbrăcată după şarmanta modă maoistă a timpului, cu uniformă de poştaş (încheiată strict pînă la gît) şi şapcă de comis-voiajor (trasă peste urechi) – care încearcă să supravieţuiască într-o lume necruţătoare, plină de ispite. Creşte singură o multitudine de pruncuţi (nu se prea știa cum ajunsese în „posesia“ lor!) cu ochi migdalaţi, mînuieşte strungul cu dexteritate paranormală şi, mai presus de orice, participă la şedinţele de partid cu o conştiinciozitate exemplară, purtînd fotografia tovarăşului Kim Ir Sen la piept, ca pe un talisman neobişnuit de preţios. În jurul ei se ridică fabrici într-un ritm ameţitor, iar destinele individuale se năruie constant. Protagonista realizează că persoana nu are nici o valoare în raport cu marele avînt comunitar şi, în urma revelaţiei, capătă o strălucire terifiantă în priviri. 

După multe descoperiri similare, o vedem, finalmente, pe eroină bătrînă, plimbată, tremurător, în parc, de singurul fiu care mai vine, uneori, să o viziteze. Femeia zîmbeşte ştirb şi ne arată, în prim-plan, la intervale mici, înfricoşătoare riduri şi distorsiuni ale feţei. Doar ochii şi-au păstrat scînteia extatică, fiind fixaţi pe nişte zări imperceptibile. Subit, îi spune tînărului, cu glas mustrător, că – de-a lungul timpului – toţi au trădat-o în afară de unul. Interlocutorul o priveşte mut de spaimă, mimînd delabrarea. Înţelege cine se ascunde în spatele identităţii generice de „toţi“ (e vorba despre părinţi, soţ, copii, fraţi şi bunici, întrucît – ştim deja – viaţa bietei asiatice a fost o adevărată „vale a plîngerii“), dar nu-şi poate reprezenta nicidecum misterioasa şi singulara entitate ajunsă la statutul de credincios sprijinitor al măicuţei blajine. Băbuţa îi cîntăreşte fizionomia paralizată de emoţie cu un dispreţ suveran. Apoi, siderată, căzută violent într-un soi de transă şamanică, rosteşte – cu aerul de sacralitate al invocaţiei teurgice – „PARTIDUL!“ Cuvîntul îl loveşte „epifanic“ pe jalnicul profanator de sanctuare ideologice, deoarece strigă instantaneu – „Haaa!“ – şi ridică ochii înlăcrimaţi spre o clădire imensă, pe care tronează portretul gigantic al tovarăşului Kim Ir Sen (surprins într-o clipă de satisfacţie supremă). Acordurile muzicale – orientale, triumfale – puneau capăt, într-un tîrziu, împietririi mele din faţa ecranului, amintindu-mi de valabilitatea principiului clasic irreparabile fugit tempus. 

Exista în adîncimile subconştientului meu infantil un ineluctabil masochism, ce mă determina – în momentele premergătoare torturii – să mă „alin“ tot cu tortură. Un paradox traumatizant asupra căruia nu am avut niciodată răgazul să mă opresc cu instrumentarul freudian. În mod absolut curios, pe parcursul acelor intervale de delir televizat, am învăţat un adevăr fundamental, total opus intenţiilor educative ale filmelor respective. Mi-am dat seama, prin efect invers, că tovarăşii comunişti propuneau ca element formativ suprem, în construcţia „omului nou“, o mutilare sufletească aberantă, de neacceptat. Oricît de naiv aş fi fost la vremea cu pricina, nu puteam crede că mama mea ar fi iubit partidul mai mult decît pe mine, progenitura, chiar judecîndu-mă, prezumtiv, ca fiind capabil de nebănuite monstruozităţi şi presupunînd partidul ca fiind cripta tuturor virtuţilor morale. Nu reuşeam să mi-o imaginez, bătrînă, privind extatic turnurile fumegînde din Zona Industrială din Iași şi zicîndu-mi, dispreţuitor, că întreaga mea viaţă nu valorează, pentru ea, cît o şedinţă adevărată de partid, cu o ordine de zi bine întocmită. Nici o ideologie nu poate schimba relațiile atavice dintre indivizi decît cu prețul creării de mutanți. Pentru argumentare, pot confirma că, la sfîrşitul anilor ’80, am văzut un astfel de caz. Prin campusul nostru universitar bîntuia atunci un student nord-coreean. El declara, solemn că, într-o bună zi, „marele popor asiatic, în frunte cu tovarăşul secretar general, va doborî fiara americană“. Mai mult, admitea că, în situaţia în care partidul i-ar cere-o, şi-ar părăsi familia, total lipsit de remuşcări. 

Astăzi, regret un singur lucru. Nu l-am întrebat niciodată dacă avusese vreo discuţie serioasă cu mama lui, în faţa icoanei joviale a domnului Kim. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.