Un sport la Răsărit
Care să fie morala după JO (dacă există vreuna)?
Zero. A dispărut odată cu decizia politică a lui Thomas Bach de a permite Rusiei să participe, în ciuda anchetei oficiale care demonstrase implicarea seviciilor secrete ale lui Putin în manipularea probelor de dopaj. E o întoarcere în vremurile în care URSS, RDG sau RSR defilau mîndre sub cercuri, în vreme ce disidenţii lor mărşăluiau în lanţuri. În ce ne priveşte, morala participării româneşti stă în tuşa reuşită de Ana Maria Brînză Popescu, din săritură, în finala la spadă pe echipe contra Chinei. E cea mai tare imagine a noastră la Rio şi cea mai bună emblemă a sportului tricolor. Inteligenţa şi curajul care cîteodată reuşesc să se cocoaţe deasupra ruinei sistemului. O tuşă „şmecherească“, de fată cu spirit şi cu nervi. Un gest care crapă solemnitatea unor angajamente, lamentări şi prăpăstii anunţate. Ca un semnal în întuneric, ca o baliză semnalizînd în ocean. Acest fel de a performa reprezintă un fel de a trăi care nu aşteaptă, aşa cum nu o fac mii de tineri azi, girul sistemului, ci îşi inventează singur un destin şi căile de a reuşi. Cu multă muncă, da, aşa cum s a întîmplat şi în cazul Anei Maria. Şi cu un umăr al antrenorului Podeanu care a suportat nenumăratele ei lovituri la antrenamente pentru succesul acelui moment de magie de pe planşa olimpică. Umerii pe care ne ridicăm.
