Meditaţie
Cîndva, „a medita“ era în limba română un verb intranzitiv: a cugeta, a reflecta, a se gîndi la ceva. Acțiunea cu pricina a dat numele unei specii poetice, „meditația“, îndrăgită de romantici, spirite reflexive, sau unor practici mai mult sau mai puțin ezoterice, precum meditație yoghină, transcendentală etc. Numele de agent, „meditator“, nu s a folosit nici în legătură cu poeții, nici cu maeștrii sau discipolii practicanți. Nu s-a folosit, se pare, deloc – așa cum avem, de pildă, gînditori, cugetători, dar ne lipsesc „reflectătorii“ („reflector“ înseamnă, precum se știe, altceva).
O curioasă răsucire semantică a făcut din „a medita“ (și) un verb reflexiv. Însă nu cu sensul de a medita vreo teoremă, vreun aforism, vreun tratat: limba a preferat să păstreze între acțiune și obiectul său o anumită distanță prepozițională, un „la“. Verbul și-a găsit în schimb un complement direct uman: a medita pe cineva. Și nu pe oricine, ci doar pe cei ce vor sau au nevoie să învețe ceva. Așa s-a îmbogățit limba română cu încă un sens de dicționar, nomenclatorul de meserii cu încă un termen profesional – asemeni lui „îmblînzitor“, „terminator“ ș.a.m.d. – și educația formală cu o instituție complementară. Cînd și cum s-a produs această mutație, n-aș putea spune. Poate a pornit de la „sala de meditație“ în care elevii de internat își pregăteau lecțiile. Colega mea Rodica Zafiu cu siguranță știe mai multe.
Oricum, cînd auzi „l-am dat pe fiu-meu la meditații la mate“ sau „caut meditator de română pentru clasa a VI-a“, bizareria formulărilor trece neobservată. Oricine înțelege despre ce e vorba, fără să mai fie nevoie să dea fuga la DEX. Mai grav este că nu numai denominația e diformă – cuvintele o iau adesea razna în evoluția unei limbi –, ci și realitatea la care ea se referă. Meditațiile au particularitatea insolită de a fi unul dintre lucrurile deopotrivă cele mai rîvnite și mai detestate. Milioane de părinți și-au plîns sau își plîng soarta de a nu fi găsit, încă, meditatorul potrivit pentru odrasla lor. Milioane de copii au luat sau iau drumul bejeniei, cu caietele în boccea, către orele de după ore.
Un ministru filotim a avut ideea de a tăia nodul gordian strămutînd meditațiile în afara legii. Uita că accesul la educație este unul dintre drepturile constituționale fundamentale. Tot așa cum părea să nu (vrea să) înțeleagă că nici masochismul și nici aspirațiile bovarice nu dădeau apă la moara industriei orelor în particular. Magnitudinea acesteia, pe care nici măcar nu sîntem în stare s-o aproximăm în cifre cît de cît exacte, e doar un barometru al eficienței și corectitudinii sistemului de învățămînt. Dacă facem bucăți barometrul, nu înseamnă că vremea se va schimba. Înflorește piața meditațiilor și oamenii se vaietă de poverile suplimentare, de bani, de timp, de energie, pe care ea le impune. Asta înseamnă că sistemul public de învățămînt e prost calibrat, incapabil să facă față cerințelor pe care el însuși le formulează.
După căderea regimului comunist, mi-am propus, în ce mă privește, două lucruri: să nu mai stau la coadă și să nu mai dau meditații. Primul deziderat s-a dovedit imposibil de împlinit, din motive greu de anticipat. Odată cu libertatea de a circula peste granițe a apărut, contrariant, problema vizelor de intrare în țările de destinație. Cîțiva ani a trebuit să fac cozi umilitoare pe la ghișeele sau chiar pe la porțile consulatelor, mulțumindu-mă doar cu alinarea că nu erau tot atît de dese precum cele la brînză sau la carne.
Cea de a doua promisiune, pe care am reușit să o țin, e simptomatică pentru gradul de frustrare la care mă adusese postura de meditator ocazional. Nu este nimic dezonorant în a ajuta un copil să învețe. Ba dimpotrivă: asta mi-a fost vocația, indiferent de cadrul în care ea s-a întîmplat să se exercite. Și nu e nimic imoral în a fi recompensat pentru munca depusă. Îmi aduc aminte de conversația purtată cu un șofer de camion care mă luase cu autostopul pe naveta București-Breaza și retur. M-a întrebat ce salariu am ca profesor și, mirîndu-se că era mult mai mic decît al lui, eu am ținut să adaug că mai cîștigam ceva și din orele suplimentare. Omul a ridicat din sprîncene, contrariat de raționamentul meu: păi, asta nu-i altă muncă?
Nu m-a stînjenit deloc să-i învăț pe alții contra plată în timpul meu liber, însă ce trebuia să-i învăț mă ducea inevitabil către dileme morale. Părinții îmi încredințau copiii ca să-i pregătesc să ia o notă cît mai mare la vreun concurs de admitere în liceu, la vreun examen „de treaptă“ sau de Bac. Aproape fără excepție îmi dădeam iute seama că, cel puțin pentru partea de literatură, ce aș fi vrut eu să se întîmple – să deprindă meșteșugul de a înțelege textele citite, de a dezvolta pe cont propriu argumentații legate de tematica de examen, să-și rafineze capacitatea de exprimare etc. – era cu neputință în timpul pe care îl aveam la dispoziție. Așa că sfîrșeam și eu prin a dicta comentarii de învățat pe dinafară și prin a estima probabilitatea ca să le pice vreun subiect sau altul. Nu asta mă angajasem să fac? În orice caz, nu mi-ar fi dat prin cap să accept la meditații vreun elev dintr-o clasă la care predam. Chiar și într-o școală gimnazială de provincie, pare să fi funcționat o lege nescrisă – despre cele scrise pe atunci nimeni nu avea habar – că așa ceva nu se cade.
Pînă de curînd eram convins că febra legiferantă postcomunistă va fi acoperit de mult o atare lacună. Aflu însă de la o fostă colegă de facultate, profesoară îndrăgită și respectată în orașul ei natal, că nici pomeneală. Ba încă și cutuma s-a dus pe apa Sîmbetei. Atunci, aș zice, nu mai vorbim de ineficiența, ci de demisia sistemului.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
