Orientul Mijlociu şi problema refugiaţilor

Începînd din 2012, mai mult de douăsprezece milioane de imigranți și refugiați au ajuns în Europa, în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Rezultatul a fost o escaladare a crizei politice și umanitare – și o dezbatere tot mai arzătoare cu privire la ce anume trebuie făcut.

În Europa, dezbaterea e caracterizată de disensiuni și de diviziuni, cu exemplul votului Marii Britanii în favoarea părăsirii Uniunii Europene – un rezultat la care s-a ajuns în mare parte din teama exagerată față de fenomenul imigrației. În contextul unor state membre UE care nu reușesc să cadă de acord în ceea ce privește securizarea granițelor externe și cu atît mai puțin în privința a ce anume trebuie făcut cu imigranții deja sosiți, perspectiva unei reacții eficiente și unitare rămîne improbabilă.

În Orientul Mijlociu, dezbaterea cu privire la imigranți nu este nici pe departe atît de zgomotoasă, fără însă a fi mai puțin aprinsă. Iordania, o țară cu 6,5 milioane de locuitori, găzduiește în momentul de față 1,4 milioane de refugiați, în mare parte sirieni. Iar cele 1,5 milioane de refugiați sirieni din Liban reprezintă aproape o treime din populația de 4,7 milioane a țării. Turcia, cu cele aproximativ 75 de milioane de cetățeni, găzduiește în prezent 2,7 milioane de refugiați sirieni, dintre care 30% trăiesc în 22 de tabere amenajate de guvern, lîngă granița siriană.

Dat fiind că cei mai mulți refugiați provin din Orientul Mijlociu – mai ales din Siria, dar și din Afganistan, Irak, Yemen și Libia –, e firesc ca această regiune să ducă cea mai mare parte a poverii. Dar nu toate țările din Orientul Mijlociu s-au implicat suficient.

În pofida vastelor rezervelor petroliere, țările din Golful Persic abia dacă au acceptat refugiați. Ele susțin că, nefiind membre ale Convenției ONU de la Geneva din 1951, privind statutul refugiaților, nu au obligația să o facă. Emiratele Arabe, bunăoară, au acceptat, de cînd a început criza siriană în 2011, doar cu puțin peste 200.000 de cetățeni sirieni. Egipt, Tunisia, Maroc și Algeria le permit refugiaților sirieni să intre în țară, dar nu le oferă nici un sprijin celor care o fac; în aceste țări nu există tabere de refugiați.

Între timp, vecinii lor sînt copleșiți sub povara crizei. Bugetul de asistență socială al Iordaniei se apropie de punctul critic, provocînd tensiuni sociale. Școlile din Iordania și Liban erau deja supraaglomerate, încă dinainte de sosirea refugiaților, iar acum plesnesc din toate cusăturile. Chiar și refugiații care lucrează în Iordania și în Liban creează probleme prin faptul că, fără să vrea, scad nivelul salariilor pentru ­munci necalificate. Guvernul turc a oferit, cu titlu de ajutor, mai mult de opt miliarde de dolari; spre deosebire de UE, care a pus la dispoziție doar o mică parte din cele 3,2 miliarde de euro (3,6 miliarde de dolari) promise în noiembrie trecut.

Dat fiind că țările-gazdă sînt suprasolicitate, nu e de mirare că refugiații trăiesc în condiții aspre, în tabere sau în cartiere foarte sărace, fără nici un grad de confort sau instalații sanitare. Sute de mii de refugiați sînt șomeri, chiar și cei foarte calificați, ale căror calificări nu le sînt adesea recunoscute. Ca urmare, fenomene ca munca forțată, sclavia, prostituția și excluziunea socială sînt în creștere. Este esențială păstrarea celei mai mari părți a imigranților în Orientul Mijlociu – nu în ultimul rînd, pentru a preveni înecarea acestora în Mediterană, în timpul traversării spre Europa. Acordul încheiat în martie trecut între Turcia și UE, conform căruia imigranții care ajung în UE fără să fie refugiați sînt trimiși în Turcia, a ajutat, contribuind la o puternică scădere a numărului de imigranți care ajung în Grecia. Dar încă mai sînt multe lucruri de făcut – iar țările din Orientul Mijlociu trebuie să preia inițiativa. Cea mai mare urgență ar fi ca statele înstărite din Golful Persic să sprijine financiar țările care găzduiesc cei mai mulți refugiați, permițîndu-le astfel să îmbunătățească condițiile de trai ale celor care caută siguranță. Și mai e nevoie – pentru a crea soluții mai cuprinzătoare, care să mențină stabilitatea acestor țări și să ofere refugiaților protecție adecvată – de o colaborare mai profundă între guverne, precum și cu sectorul privat și cu organizațiile societății civile din regiune. Problema este că în Orientul Mijlociu nu există consens – nici între guverne, nici la nivelul societății civile – cu privire la modul de gestionare a crizei. Pentru a ieși din impas, unul sau doi lideri curajoși și cu viziune trebuie să le reamintească cetățenilor de datoriile legale și, mai important chiar, morale ale țării lor față de refugiați. Tradiția islamică a ocrotirii celor săraci poate furniza discursul și legitimitatea care să-i motiveze pe cetățeni să-și aducă propria contribuție.

În cartea mea New Horizons of Muslim Diaspora in North America and Europe (Noi orizonturi ale diasporei musulmane în America de Nord și în Europa) am adus argumente împotriva locului comun potrivit căruia imigranții și refugiații reprezintă o amenințare pentru securitatea și dezvoltarea Orientului Mijlociu. La fel ca și în țările dezvoltate din Occident, imigranții pot aduce contribuții nebănuite și în societățile-gazdă din Orientul Mijlociu. Trebuie doar să le permitem să o facă.

Mai presus de toate, trebuie satisfăcute nevoile de bază ale refugiaților. Trebuie garantate condiții decente de trai – inclusiv cazare, hrană și servicii medicale –, în afară de accesul la educație și la piața muncii. Dacă însă întreaga povară va fi purtată în continuare de numai cîteva țări, nevoile refugiaților vor fi practic imposibil de satisfăcut. În aceste condiții, regiunea trebuie să dezvolte un mecanism de distribuire mai echitabilă a refugiaților între diferitele țări, asemănător sistemului de cote european. Și vor trebui implementate proceduri standardizate și simplificate de procesare a cererilor de azil.

Chiar dacă toate aceste cerințe vor fi îndeplinite, pînă cînd Siria nu va încheia pace și ordinea nu va fi restabilită în statele destabilizate din Orientul Mijlociu, nu va apărea o soluție cu adevărat durabilă a crizei refugiaților. De aceea este atît de important ca guvernele din regiune să joace un rol crescut și mai ferm în combaterea violenței și instabilității care se află la rădăcina crizei.

Nu ne putem permite să așteptăm ca puteri din afară să rezolve problemele cele mai stringente. Guvernele noastre trebuie să investească masiv în stabilitatea vecinilor noștri, ceea ce presupune și ducerea la bun sfîrșit a procesului de pace sirian, și în bunăstarea tuturor cetățenilor noștri. 

Moha Ennaji, președinte al Centrului Sud Nord de Dialog Intercultural și Studii de Migrație din Maroc, este profesor de Studii Culturale la Universitatea din Fez. Printre cele mai recente cărți publicate se numără: New Horizons of Muslim Diaspora in North America and Europe și Muslim Moroccan Migrants in Europe. 

© Project Syndicate/Mohammed Bin Rashid Global Initiatives, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză
de Matei PLEȘU

Foto: wikimedia commons