Sîrma de ieri şi bricolajul de azi
P e la jumătatea anilor ’90, am descoperit prima dată în Anglia un magazin uriaș cu tot felul de lucruri pentru casă și grădină, de la coșuri pentru umbrele sau lame din fier forjat pentru curățat pantofii la intrare, pînă la șeminee, cărămizi sau burlane. Am fost fascinat. Se numea Homebase. Există și astăzi. La noi, așa ceva nu se găsea pe atunci. Construcțiile erau încă un apanaj al marilor întreprinderi, iar bricolajul – o activitate plină de obstacole, pe care doar cei foarte inventivi și pasionați o puteau practica. Trebuia să ai relații pe la fabrici, să umbli pe la foarte multe prăvălii, să cunoști vînzători și meșteri, să întreții bune relații cu vecinii, așa încît să-i poți chema în ajutor la o adică, să știi să improvizezi din orice, să nu arunci nimic, fiindcă oricărui fleac i se putea găsi cine știe ce întrebuințare neașteptată, să colecționezi tot ce părea că vreodată ar putea fi de folos și să fii conștient că o biată sîrmă poate avea mii de întrebuințări diferite. Nevoia îi învăța pe oameni. Dar era greu în lipsa unor scule bune și a unor produse prelucrate. Mai toate bricolajele arătau jalnic.
Așa că momentul apariției unor mari magazine de acest fel și la noi a fost un punct de cotitură. A revoluționat nu doar ideile și metodele de meștereală, ci și gusturile oamenilor și felul în care arătau curțile, casele și apartamentele lor. Nu mai lucrau doar pasionații și pricepuții. Țara s-a umplut de milioane de meșteri de ocazie. Cei mai mulți au început de la clasica bormașină.
În anii ’80, mai nimeni n-avea bormașină. La sfîrșitul anilor ’90, nimănui nu-i mai lipsea așa ceva. Apartamentele comuniste au început să fie „personalizate“ cu mai mare eficiență decît înainte. Eu însumi am salutat democratizarea meșteritului, prin achiziționarea unei Black & Decker de care am fost foarte mîndru, mai ales că puteam să răspund și eu la hîrîielile vecinilor. Apoi, pretențiile miau tot crescut și am început să mă uit la unelte din ce în ce mai sofisticate. Era o perioadă în care vizitam cu plăcere supermagazinele astea cu ustensile și obiecte pentru casă și grădină. Cu timpul însă, am început să capăt un vag sentiment de deșertăciune. Nu mai mergeam chiar de plăcere, ci doar de nevoie. Apăreau noi și noi asemenea magazine enorme, cu nume nemțești, franțuzești, aiurești… În ciuda numelor deosebite, descopeream, încet-încet, că produsele nu erau prea diferite de la un magazin la altul. Numărul firmelor care livrau același produs era cît se poate de limitat. Parcă și calitatea scădea. Sau poate abia atunci o vedeam cu adevărat. A venit și vremea falimentelor, a preluărilor între companii și a retragerilor de pe piața românească. Analiștii pieței spun că fost afectată de criza de la începutul deceniului, în special de criza din construcții. Dar poate că mai e o cauză ce ține de specificul local.
Dacă într-o vreme o problemă a acestor magazine era că greu găseai pe cineva care să-ți dea informații „la raft“, acum e plin de „specialiști“ în halate colorate, pregătiți oricînd să îndruge vrute și nevrute numai ca să te facă să cumperi. În ultima vreme, eu, cel puțin, m-am confruntat mereu ei. „Școala“ de vînzare pare că s-a „rafinat“, în detrimentul calității. Nu mai e deloc important ce vinzi, ci cum vinzi. Despre o pompă mi s-a spus că nici nu trebuie probată, fiindcă „funcționează garantat, sută la sută“. Ei bine, am pus-o totuși în priză și era stricată. Despre un grătar mi s-a spus că nu e decît pentru cărbuni, nu și pentru lemne. Explicația părea de-a dreptul științifică, dar m-am prins că nu avea nici o legătură cu realitatea. Vînzătoarea voia doar să vîndă și, în scopul ăsta, încerca să facă o bună impresie, de expertă care-ți oferă ponturi. În prea multe cazuri am constatat că produsele expuse erau unice. Scuza era că s-au vîndut repede. De fapt, oferta nu era sincronizată cu cererea. De nenumărate ori m-am întors cu obiectul cumpărat pentru că, desfăcîn du-l acasă, constatasem că are defecte. Sînt și produse care doar par a fi ceea ce crezi. De exemplu, un suport de piatră pentru o cișmea (din două bucăți) nu putea fi montat fără o mulțime de alte lucrări și piese suplimentare, despre care nu ți se sufla o vorbă, fiindcă ele nici nu existau în magazin. Am aflat și de ce multe din materialele de construcții care se găsesc acolo sînt proaste. Pentru că aprovizionarea se face în general cu lucruri cerute de firmele mari de construcții, care au obiceiul să lucreze cu materiale proaste și ieftine. Prețurile cresc și ele, oricum, pentru că în timp, se știe, între cei care fac achizițiile și furnizori se leagă relații durabile. Dacă vrei ceva mai bun, afli că trebuie să comanzi direct din Germania. Că acolo e altceva (întotdeauna). Pe scurt, au început să mă cam enerveze magazinele astea. Mai presus de toate, mă deranjează multele minciuni care se vînd înăuntru. Ceea ce nu înseamnă că sînt nostalgic după epoca cinstitei sîrme universale.
