Sîrma de ieri şi bricolajul de azi

P e la jumătatea anilor ’90, am descoperit  prima  dată  în  Anglia  un magazin uriaș cu tot felul de lucruri pentru casă și grădină, de la coșuri pentru  umbrele  sau  lame  din  fier  forjat pentru curățat pantofii la intrare, pînă la șeminee, cărămizi sau burlane. Am fost fascinat. Se numea Homebase. Există și astăzi. La noi, așa ceva nu se găsea pe atunci. Construcțiile erau încă un apanaj al marilor întreprinderi, iar bricolajul –  o  activitate  plină  de  obstacole,  pe  care doar cei foarte inventivi și pasionați o puteau practica. Trebuia să ai relații pe la fabrici, să umbli pe la foarte multe prăvălii, să cunoști vînzători și meșteri, să întreții bune relații cu vecinii, așa încît să-i poți chema în ajutor la o adică, să știi să improvizezi din orice, să nu arunci nimic, fiindcă oricărui fleac i se putea găsi cine știe ce întrebuințare neașteptată, să colecționezi tot ce părea că vreodată ar putea fi de folos și să fii conștient că o biată sîrmă poate avea mii de întrebuințări diferite. Nevoia îi învăța pe oameni. Dar era greu în lipsa unor scule bune și a unor produse prelucrate. Mai toate bricolajele arătau jalnic.

Așa că momentul apariției unor mari magazine de acest fel și la noi a fost un punct de cotitură. A revoluționat nu doar ideile și metodele de meștereală, ci și gusturile oamenilor și felul în care arătau curțile, casele și apartamentele lor. Nu mai lucrau doar pasionații  și  pricepuții.  Țara  s-a  umplut de milioane de meșteri de ocazie. Cei mai mulți au început de la clasica bormașină.

În anii ’80, mai nimeni n-avea bormașină. La  sfîrșitul  anilor  ’90,  nimănui  nu-i  mai lipsea  așa  ceva. Apartamentele  comuniste au început să fie „personalizate“ cu mai mare eficiență decît înainte. Eu  însumi  am  salutat  democratizarea meșteritului, prin achiziționarea unei Black & Decker de care am fost foarte mîndru, mai ales că puteam să răspund și eu la hîrîielile vecinilor. Apoi, pretențiile miau tot crescut și am început să mă uit la unelte din ce în ce mai sofisticate. Era o perioadă  în  care  vizitam  cu  plăcere  supermagazinele astea cu ustensile și obiecte pentru casă și grădină. Cu timpul însă, am început să capăt un vag sentiment de deșertăciune.  Nu  mai  mergeam  chiar  de plăcere, ci doar de nevoie. Apăreau noi și noi asemenea magazine enorme, cu nume nemțești,  franțuzești,  aiurești…  În  ciuda numelor deosebite, descopeream, încet-încet, că produsele nu erau prea diferite de la un magazin la altul. Numărul firmelor care livrau același produs era cît se poate de limitat. Parcă și calitatea scădea. Sau poate abia atunci o vedeam cu adevărat. A  venit  și  vremea  falimentelor,  a preluărilor între companii și a retragerilor de pe piața românească.  Analiștii  pieței  spun  că  fost  afectată de criza de la începutul deceniului, în special de criza din construcții. Dar poate că mai e o cauză ce ține de specificul local.

Dacă într-o vreme o problemă a acestor magazine  era  că  greu  găseai  pe  cineva care să-ți dea informații „la raft“, acum e plin de „specialiști“ în halate colorate, pregătiți oricînd să îndruge vrute și nevrute numai ca să te facă să cumperi. În ultima  vreme,  eu,  cel  puțin,  m-am  confruntat mereu ei. „Școala“ de vînzare pare că s-a „rafinat“, în detrimentul calității. Nu mai e deloc important ce vinzi, ci cum vinzi. Despre o pompă mi s-a spus că nici nu trebuie probată, fiindcă „funcționează garantat, sută la sută“. Ei bine, am pus-o totuși în priză și era stricată. Despre un grătar mi s-a spus că nu e decît pentru cărbuni, nu și pentru lemne. Explicația părea de-a dreptul științifică, dar m-am prins că nu avea nici o legătură cu realitatea. Vînzătoarea  voia  doar  să  vîndă și,  în  scopul  ăsta,  încerca  să  facă  o  bună impresie, de expertă care-ți oferă ponturi. În prea multe cazuri am constatat că  produsele  expuse  erau  unice.  Scuza era că s-au vîndut repede. De fapt, oferta nu era sincronizată cu cererea. De nenumărate ori m-am întors cu obiectul cumpărat pentru că, desfăcîn du-l acasă, constatasem că are defecte. Sînt și produse care doar par a fi ceea ce crezi. De exemplu, un suport de piatră pentru o cișmea (din două bucăți) nu putea fi montat fără o mulțime de alte lucrări și piese suplimentare, despre care nu ți se sufla o vorbă, fiindcă ele nici nu existau în magazin. Am aflat și de ce multe din materialele de construcții care se găsesc acolo sînt proaste. Pentru că aprovizionarea se face în general cu lucruri cerute de firmele mari de construcții, care au obiceiul să lucreze cu materiale proaste și ieftine. Prețurile cresc și ele, oricum, pentru că în timp, se știe, între cei care fac achizițiile și furnizori se leagă relații durabile. Dacă vrei ceva mai bun, afli că trebuie să comanzi direct din Germania. Că acolo e altceva (întotdeauna). Pe  scurt,  au  început  să  mă  cam enerveze magazinele astea. Mai presus  de  toate,  mă  deranjează multele minciuni care se vînd înăuntru. Ceea  ce  nu  înseamnă  că  sînt  nostalgic după epoca cinstitei sîrme universale.