Ultima „colorată“
Portretul antic nu prea mai are priză la public azi, fiindcă idealizarea nu are ce căuta în spiritul nostru aprig, postmodern. Figurile astea perfecte ce privesc în depărtări nu mai conving; marmura lor ne lasă rece, iar nasurile lor perfecte ne fac să strîmbăm din nas. Dar felul în care pun problema nu e prea corect. În primul rînd, au fost destule aripi radicale și în antichitate, care au vrut să rupă cu tradiția clasică, plictisitor de perfectă. Una se vede în arta elenistică (adică arta greacă de după Alexandru Macedon), unde portretele viforoase, care explorează pateticul și chiar patologicul, sînt la mare cerere. O alta se vede în filonul italic al artei romane, de pildă în statuaria republicană unde era de neconceput ca politicianul să accepte un portret care să-l înfățișeze altfel decît urît, chel, ridat, posomorît și deci (asta era ideea) un tradiționalist, om cu valori, incoruptibil. O să spuneți pe bună dreptate că ambele radicalisme rămîn fenomene de idealizare, adică ne lipsesc în continuare oamenii „vii”: nici cantitatea de agonie pe centimetru pătrat din chipurile elenistice, nici zecile de cicatrici de paradă de pe fața cutărui politician roman nu sînt decît teatru, respectiv un verism de propagandă. În al doilea rînd, cînd criticăm portretul antic să nu uităm că-l judecăm aproape exclusiv pe baza sculpturii, pictura de șevalet antică fiind praf și pulbere. Sigur că mai apar fețe în frescă și în mozaic, dar aproape mereu sînt figuri mitologice sau personaje convenționale.
Există un singur grup de artefacte (la asta voiam să ajung) care ne dă o idee despre ce va fi fost portretul antic pictat. E vorba despre niște picturi descoperite în Egipt, mai ales în oaza Fayum, dar nu numai, produse în secolele I-IV pentru a acoperi fața mumiilor cu portretul decedatului, văzut întotdeauna frontal. Pe panouri subțiri de lemn de tei sau chiparos, grunduite cu gesso alb de clei și ghips, pictorul lucra în encaustică, așadar folosind ceară de albine încălzită și amestecată cu pulbere de pigment (că ceara era saponificată sau nu, că se adăuga ulei de măsline sau nu, sînt detalii; la fel, exemplele mai tîrzii sînt în tempera cu pigmentul amestecat cu gălbenuș de ou). Spațiile largi, fondul, ce se vede din veșminte erau acoperite cu pensula, iar detaliile – lucrate cu cuțitul de pictură. E o galerie senzațională de personaje, destul de amestecate rasial, mai ales aristocrație greacă, inclusiv metisată cu egipteni, fără să lipsească trăsături africane sau semitice. Pictorii fac situația și mai cosmopolită, vrînd-nevrînd, folosind adesea tehnica romană a portretului roman, pentru ca pe sarcofag sau pe giulgiu să reia scheme decorative din tradiția funerară faraonică. Comanditarii voiau să fie recunoscuți, individualizați în moarte și după ea, așa că, deși o anumită înfrumusețare nu are cum să lipsească – elitele egiptene nu erau puritane precum Cromwell –, e limpede că portretele trebuiau să fie specifice. Probabil unele erau făcute încă în timpul vieții și atîrnate în casă, apoi, după deces, serveau drept chip mumiei, după ce în prealabil se mai aureau o dată bijuteriile. O doamnă are chiar buzele aurite. Se cunosc vreo 800 de asemenea portrete (o cincime în SUA), care reprezintă o colecție remarcabilă de figuri autentice, în care se simte omul, deși numele sînt extrem de rar indicate. Chiar într-un chip de intensă noblețe simți că pictorul nu are ambiții tipologice, că a plecat totuși de la ceva concret, ca să nu mai pomenesc simpla cantitate de chelii, nasuri borcănate, cearcăne și asimetrii. E drept că ochii sînt, invariabil, imenși și sfredelitori, ceea ce e vag – deși nu întru totul – nelalocul lui pe fața cutărui măcelar sau alt nouveau riche. Atît bărbații, cît și femeile au ochii conturați cu kohl. Că portretele erau făcute după model mai e sugerat și de faptul că unele din ele au pe spate o schiță rapidă a comanditarului. Arheologul francez care a găsit cîteva zeci de asemenea portrete la Antinoopolis (aflat în afara oazei Fayum) desfășura mumiile să vadă dacă seamănă cu portretul și zice că într-adevăr semănau. Ce înseamnă rigoarea franceză! Unele portrete, bineînțeles, sînt foarte stîngace, cam ca pozele pentru buletin. E clar și că, ocazional, se produceau în serie – într-un muzeu din Austria se află un portret al unei doamne practic identic cu un altul aflat în SUA. Există și o situație în care un portret al unui tip cu barbă și mustață a fost găsit plasat pe mumia unei femei, dar nu mă încumet să propun nici o explicație pentru asta. În fine, altele trimit direct la icoanele bizantine (pentru care, așa păgîne cum sînt, sigur constituie o sursă, mai ales pentru cele timpurii din Sinai), la duecento sau la naivitatea mimată a lui Douanier-Rousseau sau a Fridei Kahlo.
Nici unul din portretele astea din Egipt, numite pe criterii stilistice „de la Fayum”, nu e semnat. Nici un atelier nu a fost descoperit arheologic. Și nu e deloc sigur că pictorii, spre deosebire de clienții lor, și-au permis, cînd le-a venit rîndul, scumpul proces al mumificării sau portretul care să-i însoțească.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
