Partidul Democrat: caut un Donald Trump de încredere pentru Hillary Clinton

Pe 26 septembrie, la Universitatea Hofstra, din marginea New York-ului, va avea loc prima dezbatere televizată între cei doi candidaţi principali la preşedinţia Statelor Unite. Vor mai urma încă două asemenea dezbateri, pe 9 octombrie la St. Louis şi pe 19 octombrie la Las Vegas. Între ele, pe 4 octombrie, vor avea o dezbatere televizată şi candidaţii la funcţia de vicepreşedinte. Desigur, Donald Trump şi Hillary Clinton se pregătesc deja pentru aceste confruntări.

Dezbaterile televizate au un rol important în alegerile americane, chiar dacă nu au o tradiţie atît de consistentă pe cît ar părea. Prima dezbatere televizată între prezidenţiabilii celor două partide a avut loc în 1960, cînd democratul J.F. Kennedy şi republicanul R. Nixon s au întîlnit într-un studio CBS din Chicago. În acel an, au mai avut loc alte patru dezbateri televizate între cei doi oameni politici. În general, toată lumea a fost de acord că dezbaterile TV au fost cîştigate de Kennedy, a cărui charismă, atitudine şi siguranţă de sine l-au zdrobit pur şi simplu pe Nixon, care a părut transpirat, introvertit, morocănos, suspicios. Interesant este, însă, că acei americani care nu s-au uitat la televizor, dar au ascultat dezbaterile la radio, au concluzionat că Nixon fusese mai bun. De aici s-au desprins imediat două concluzii perfect valabile şi astăzi. Prima, de ordin general, că alegerile prezidenţiale se pot cîştiga la televizor, din moment ce în mediul TV a cîştigat Kennedy, la radio a cîştigat Nixon, iar alegerile, în final, au fost cîştigate de primul. Aşadar, cine a cîştigat televizorul, a cîştigat alegerile. A doua concluzie, în pandantul celei dintîi, a fost aceea că, dacă nu eşti bun la televizor, mai bine nu te mai duci la dezbatere pentru că, da, alegerile pot fi cîştigate, dar pot fi şi pierdute la televizor. Nixon a înţeles perfect această lecţie şi, cînd a candidat din nou la preşedinţia SUA, în 1968 şi în 1972, a refuzat dezbaterile TV. Cu contracandidaţii săi democraţi. Şi bine a făcut, pentru că aşa, fără dezbateri TV, Nixon a cîştigat alegerile şi în 1968, şi în 1972. Aşadar, după primele dezbateri prezidenţiale televizate din 1960, următoarele au avut loc abia în 1976, cînd democratul Jimmy Carter l-a învins pe republicanul Gerald Ford. De atunci şi pînă acum, toate alegerile prezidenţiale americane au fost prefaţate de o serie de dezbateri între cei doi candidaţi – uneori apărînd şi un al treilea competitor în dezbatere, ca, de pildă, în 1992, cînd alături de democratul Bill Clinton şi republicanul George Bush a intrat în dezbatere şi independentul Ross Perot.

Antrenamentul unui candidat pentru o asemenea dezbatere televizată, văzută adesea ca un fel de „finală“ de către oamenii de campanie care se ocupă de comunicarea electorală, cuprinde simulări ale dezbaterii, organizate sub ochiul atent al propriei echipe. Aceste simulări se desfăşoară în condiţii cît se poate de apropiate celor din dezbaterea live, cu camere TV dispuse exact ca în seara dezbaterii, care filmează din unghiurile în care se va filma dezbaterea, cu lumini şi sonorizare. Este, dacă vreţi, ca o repetiţie generală a unei piese de teatru, în care rolurile celorlalţi protagonişti ai dezbaterii sînt împărţite între membrii staff-ului de campanie al candidatului, care ştiu foarte exact profilul şi interesul celui pe care îl joacă. Ei se străduiesc să se comporte cît se poate de aproape de varianta cea mai ostilă a comportamentului pe care personajul interpretat l-ar avea în realitatea din seara dezbaterii. În general, persoanele care interpretează rolul moderatorilor şi al contracandidatului sînt îndemnate să se comporte un pic mai agresiv la adresa candidatului care se antrenează decît cel mai agresiv comportament imaginabil al personajului real. Evident, toată înscenarea are scopul de a pune candidatul într-un mediu dificil şi dezechilibrat în defavoarea sa. Candidatul va trebui să fie capabil să răspundă, spontan, dar cu lecţiile învăţate, cît mai convingător, în cele mai dificile condiţii. Orice îmblînzire a unuia dintre parametrii care compun o atmosferă ostilă trebuie să pară candidatului un plus de confort şi să-i dea un plus de încredere, de aceea el trebuie antrenat cu nervii întinşi la maximum. Simularea dezbaterii reproduce exact dezbaterea reală, cu limitele de timp şi eventualele pauze de publicitate, cu desfăşurător atent urmat de moderator. Echipa de campanie priveşte dezbaterea la televizor, dintr-o încăpere alăturată, pentru că ceea ce contează nu este ceea ce petrece propriu-zis în sala de dezbatere, ci ceea ce se vede pe ecran. Zecile de milioane de votanţi văd dezbaterea la televizor, nu din sală. Dezbaterea simulată se înregistrează şi, după ce se termină, începe analiza ei. Candidatul este invitat să vizioneze înregistrarea dezbaterii simulate şi primeşte sfaturile consilierilor săi. Apoi, cu sfaturile mai mult sau mai puţin strategice asumate, se trece, de preferinţă în ziua următoare, la o nouă simulare. Rostul acestor repetiţii este extrem de important. O pot mărturisi ca unul care a luat parte la acest gen de antrenament pentru un candidat prezidenţial în România şi l-am putut vedea cum devenea, de la o repetiţie la alta, mai bun şi mai convingător. În final, în dezbaterea reală, televizată, deşi apreciez că era cam la 80% din potenţialul său de débatteur, candidatul s-a impus categoric în faţa milioanelor de telespectatori români şi a reuşit să cîştige, la mustaţă, cum se spune, alegerile.

Revenind la campania electorală americană, o veste ieşită din interiorul echipei de campanie a lui Hillary Clinton, recunosc, m-a amuzat. Staff-ului ei îi este foarte dificil să găsească un personaj care să-l joace cît mai bine pe Donald Trump în sesiunile de simulare a dezbaterilor televizate. Cineva cu verbiajul său, cu obrăznicia sa, cu aplombul său, cu doza lui de imprevizibil este greu de găsit. Echipei Clinton i-a fost relativ uşor să compună ceea ce Trump va spune candidatei democrate în dezbaterea simulată. O va ataca personal, va pomeni de Monica Lewinski, de banii de pe Wall Street, o va învinovăţi direct pentru moartea diplomaţilor şi soldaţilor americani la Benghazi în 2012, o va face mincinoasă şi o va acuza de înşelăciuni. Vorbele personajului Trump sînt, aşadar, pregătite, iar Clinton se antrenează să răspundă cît mai util acestui gen de atacuri, altfel foarte probabile. Problema este că nu e uşor să găseşti, printre apropiaţii campaniei, „actorul“ potrivit pentru acest rol. Pe de o parte, după toate demnităţile pe care le a avut în ultimii douăzeci de ani, Hillary Clinton este înconjurată de colaboratori care se comportă mai degrabă amabil, sînt ­plini de respect, de nu chiar servili – acestora le este imposibil să arunce cu noroi direct în faţa şefei lor, chiar dacă ştiu că o fac anume pentru a o antrena ca să fie în cea mai bună formă la dezbaterea cu „inamicul“ republican. Pe de altă parte, nu poate fi luat oricine, un oarecare din afara campaniei, să spunem. Aceste sesiuni de dezbateri simulate sînt discrete, la ele au acces doar oameni de mare încredere, iar discuţiile şi sfaturile consilierilor, precum şi răspunsurile pregătite de Clinton acestor atacuri sînt secrete. După cum secrete sînt şi atacurile pe care ea le va declanşa împotriva lui Trump. Or, oameni de încredere sînt foarte greu de găsit, mai ales cînd miza acestor dezbateri este atît de mare.

Foto: wikimedia commons