Aspiratorul din Burgundia
Cînd am ajuns în locul unde urma să locuim în timpul șantierului, mi s-au aprins toate beculețele. Satul de nici o sută de locuitori era alcătuit din cîteva fortărețe cu etaj și o catedrală. O bătrînică tocmai dădea larg obloanele în lături, apărea voioasă pe deasupra mușcatelor, vedea soarele pe cer și scotea un oftat discret de extaz. Ideea că urma să trăiesc într-o reclamă anula o bună parte din plăcerea de a face săpături. Campania respectivă în Franța a fost într-adevăr destul de atipică. Săpam la Bibracte, unde Cezar a depășit două momente dificile din viața lui, adică a cîștigat o mare bătălie și, mai tîrziu, tot aici, a reușit să-și termine cartea despre războiul galic, declarată nevandabilă și nepublicabilă de editori deoarece era plină de citate în latină. La Bibracte – mai exact în satul de care vorbesc, Glux-en-Glenne – există și un centru de cercetări arheologice „ultramodern“ (asta de obicei se zice despre stadioane), cu laboratoare și biblioteci, făcut de Mitterrand pe cînd era președinte. Din păcate, Mitterrand s-a prăpădit, că poate făcea unul și la Adamclisi sau la Porolissum.
Un lucru ciudat era că am săpat aproape numai în pădure. O vară de muncă la umbră! Parcă ești plătit degeaba. Nu se obținuse aprobare să tăiem nici un copac (eram într-un parc național), așa că nu era ușor să prindem o secțiune completă prin uriașul șanț de fortificație al galilor. Am văzut și vreo două lucruri pe care nu le-am mai întîlnit nicăieri altundeva. Cioburile nu erau inscripționate de mînă, ci cu laser, trecîndu-le printr-o mașină adaptată pentru utilizare arheologică din mașina care marca ouăle cu data de producție. Ouăle nu sînt lucrul cel mai durabil la care te poți gîndi, și deci nici marcajul de pe ele nu are de ce să reziste prea mult. Am văzut cioburi marcate de mînă acum o sută de ani, pe care proveniența era perfect lizibilă. Aș fi deci curios dacă ale noastre încă arată bine. Acolo a fost și singura oară cînd am folosit pe un șantier arheologic un aspirator industrial. Extraordinare rezultate, dar insuportabilă ființă. Zgomotul era la fel de inacceptabil ca un pickhammer în bibliotecă. Nici micile ieșiri pe care apucam să le facem duminica n-au fost anoste. Într-una din ele am apucat să văd un grup de paleoliticieni alergînd fericiți pe traversele căii ferate, tot așa, ca într-o reclamă. N-am să uit niciodată scena asta. Am aflat și motivul: tot rambleul era acoperit de silex de cea mai bună calitate, cu care colegii mei au făcut experimente de produs unelte (debitaj litic) pînă noaptea tîrziu. Parcă aspiratorul ăla nici nu era așa rău… În altă escapadă arheologică la situl Gergovia am ajuns să dorm în podul unei biserici, lîngă un schelet complet, galo-roman, pentru că echipa în cauză era bucuroasă de oaspeți, dar n-avea unde să-i cazeze decît în depozit. În timp am constatat că majoritatea arheologilor cărora se întîmpla să le spun, cu naivitate, acest amănunt mă asigurau că și ei au dormit, și nu o dată, ci de mai multe ori, lîngă un schelet. E ceva în neregulă cu meseria asta. În orice caz, scheletul a avut un comportament exemplar, adică nu a sforăit. Cu un alt amic gal, incinerat, am interacționat tot pașnic o zi întreagă la Bibracte, disecînd conținutul urnei funerare în care locuia (după ce fusese radiografiată, bineînțeles) și adunînd cu penseta toate fragmentele de os. După care am văzut la televizor optimile campionatului european, mai exact Franța pierzînd (0-1) cu Grecia, ceea ce, în orașul unde Vercingetorix (foto: statuia lui de la Alesia) a devenit șef al coaliției galice, a căzut greu la stomac francezilor.
O ultimă chestie neobișnuită era ora mesei. Mi se pare că am mai precizat că fac arheologie pentru mîncarea de care am parte pe șantiere. Dar șantierul ăsta, Bibracte, fiind un fel de șantier de prestigiu al Franței (eram șase echipe diferite acolo, eu fiind cu Viena), beneficia de un fel de restaurant special pentru participanți. Detaliul care trebuie reținut este că aici se dădea oficial bere și vin la masa de prînz, deci la mijlocul zilei de lucru, singurul șantier, în experiența mea, unde puteai să bei alcool în timpul programului. Închei cu o paranteză mai lungă. Majoritatea săpăturilor arheologice sistematice au loc pe coclauri, de multe ori coclauri cît se poate de fermecători, dar departe de „civilizație“ (un nume pompos pentru „casă de marcat + bere“). Există șefi de șantier care au grijă ca lumea să aibă ce mînca; dacă vrei un suc de fructe sau o bere, te descurci, îți faci timp, găsești o mașină în ziua ta liberă și te duci să te aprovizionezi. Alții fac efortul elementar de a procura un frigider și a-l ține plin; cînd iei ceva, tragi o linie în dreptul numelui tău, plătești săptămînal și gata. În fine, un alt șef a renunțat complet la liste (asta înseamnă să faci inovații în cercetare), berea fiind, timp de două luni, gratis. Mă așteptam la derapaje spectaculoase, dar nici vorbă – un bun studiu de caz despre cum se autoreglează consumul mărfurilor în funcție de disponibilitatea lor.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
