Coraj
Prezenţa formei coraj în vorbirea anumitor personaje ale lui Caragiale a făcut ca mulţi cititori şi comentatori să o considere o simplă pronunţie neglijentă, o deformare populară şi chiar o dovadă de incultură. Lucrurile sînt totuşi ceva mai complicate. În secolul al XIX-lea româna a împrumutat termeni de cultură nu doar din franceză (de pildă, pe curaj, din courage), ci şi din italiană; adesea, cuvintele au fost preluate şi adaptate spontan sau în mod deliberat din mai multe limbi moderne şi din latină, aplicîndu-se diferite modele analogice. Dacă finala în -aj indică într-adevăr o sursă franceză (ca pentru garaj, metraj, şomaj etc.), începutul variantei coraj se regăseşte ca atare în italiană, în coraggio.
În DEX, curaj apare doar ca împrumut din franceză; există însă şi explicaţii etimologice mai nuanţate, care admit între surse şi italiana. În dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim (volumul I, 1871), cuvîntul în discuţie era înregistrat în primul rînd în forma coragiu, cu variantele curagiu şi coragia, iar prima sursă indicată era italiana, urmată de franceză. Dicţionarele noastre mai noi au eliminat indicaţiile despre foarte probabila origine italienească a împrumutului, aşa cum nu au mai înregistrat nici variantele mai vechi şi nici nu le-au mai ilustrat prin citate. În dicţionarul academic coordonat de Sextil Puşcariu (DA, Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940), descrierea şi explicaţia cuvîntului sînt cît se poate de complete: sînt înregistrate foarte multe variante (curagiu, curagie, coraj etc.) şi se precizează că formele cele mai vechi ale neologismului provin din italiană. De altfel, citatele dispuse cronologic dovedesc foarte bine această origine, precum şi concurenţa – în secolul al XIX-lea – dintre modelul italienesc şi cel franţuzesc: cuvîntul apare în formele curagia la Gheorghe Şincai, corajie la Dimitrie Ţichindeal, corajuri la Anton Pann, coraj la Grigore Alexandrescu, coragiu la Nicolae Bălcescu etc.
La Caragiale, forma curentă e curaj, atît în scrisul autorului, cît şi în vorbirea unora dintre personaje; cuvîntul apare, de altfel, în replici memorabile, dintre cele mai cunoscute: la Rică Venturiano – „abandonîndu-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase“ – şi la Farfuridi – „Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti; o dăm anonimă!“. Forma coraj apare mai rar, în contexte nu mai puţin cunoscute: în răspunsul obidit al pîrîtului Iancu Zugravu din schiţa Justiţie – „Dar de ce vii beat la judecătorie?“ – „Dacă n‑am aminteri coraj, dom’ judecător!“ –, la Marius Chicoş Rostogan – „Pe mine să mă-nvăţaţi corajul, tu şi mumă-ta, nişte loaze!“ (Despre cometă) – precum şi în biletul de papagal pe care îl primeşte cocoana Lucsiţa (La moşi): „Ai să paţi multe după inima ta cea largă; dar să ai coraj…“
Dicţionarele mai vechi şi cele istorice înregistrează şi sensuri populare interesante dezvoltate de cuvînt: în DA sînt consemnate „voie bună“, „dispoziţie (veselă) a omului care a băut (cam mult, dar nu e încă beat de-a binelea“, „chef“; şi în dicţionarul din 1939 al lui Scriban apare semnificaţia „chef, bună dispozițiune: badea Ion venea cu coraj (era cam amețit)“.
E interesant cum un cuvînt împrumutat destul de tîrziu (cu prime atestări la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a ajuns să fie atît de bine fixat în limbă, cu o circulaţie larg populară şi cu sensuri noi, cu o folosire interjecţională (Curaj!), cu utilizare în expresii (a prinde curaj), proverbe şi zicale (Curaj, găină, că te tai!; a avea curaj de curcă beată). Forma coraj nu pare să mai circule (cel puţin în spaţiul Internetului, în care apare doar în citate mai vechi sau în formulări parodice), ceea ce ar indica încă o dată că nu era atît o pronunţie populară neglijentă, cît un rest etimologic, un efect de durată al împrumutului din italiană. Sensurile populare din sfera „chefului“ sînt greu de verificat (pentru că asocierea băuturii cu curajul e una destul de firească); oricum, nu par să se fi stabilizat ca atare în uzul comun de astăzi.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
