Brânxit?
Cumințenia Pămîntului s-a făcut neastîmpărată. Cînd am auzit prima dată de ideea de a cumpăra capodopera lui Brâncuși cu bani dați deopotrivă de statul român și de contribuabili am fost plăcut surprins, fără să înțeleg prea bine de ce. Reacțiile cărora le-am fost martor m-au luminat. Am auzit, de la lume de prin corporații, că e un bluf, statul nu se arată interesat să-i convingă pe cetățeni și oricum campania de mobilizare e neprofesionistă. Se va solda sigur cu un eșec. Se prea poate să aibă dreptate, mai ales în partea din mijloc, pentru care îmi declin competența. Că ar fi doar așa, o vorbă în vînt – de aici pînă la „înscenare“ sau „manipulare“ mai e doar un pas –, cred mai puțin. La urma urmei, cineva va ieși șifonat în caz de nereușită, iar acela nu voi fi nici eu, nici dvs., indiferent care dintre noi va fi cotizat sau nu.
Les connaisseurs m-au avertizat că e o afacere păguboasă. Cumințenia Pămîntului e și-așa inventariată ca obiect de patrimoniu, potrivit nu știu cărei legi din vremea lui Ceaușescu, așa că nu poate fi scoasă din țară. Ergo: dacă achiziția eșuează, proprietarii vor fi constrînși să mai lase din preț. La eventualitatea de a ateriza în seiful cine știe cărui colecționar sau chiar de a pluti tăcut peste granițe, în posesia cui o fi, n-are rost să ne gîndim. Măcar, în varianta din urmă, dacă nu intră în patrimoniul național, iese și din cel universal. Reacția mai fără de mănuși, așa, de-o conversație în taxi, zice că e o nerușinare din partea statului, care oricum ne dijmuiește de ne sar ochii, să ne mai ceară și de pomană.
Ascultînd una-alta, mi-a devenit clar de ce vestea mă bucurase dintru început. Era una dintre rarele împrejurări în care statul își anunța dorința să ia națiunea drept partener. Simplu, negustorește, juma-juma (sau cam pe-acolo). Tradusă în cuvinte mai multe, declarația de intenție ar suna așa: eu (noi?), statul, am decis, prin reprezentanții săi, că numita sculptură s‑ar cuveni să ne aparțină (mie/nouă, cît și vouă), iar dacă voi credeți la fel, să încercăm împreună s-o obținem. Știu, prea multe pronume pentru o declarație ce s-ar dori simplă și clară. Numai că așa e cu „noi“, cel care dă definiția flexionară a națiunii, înglobînd pe „eu“, pe „tu“, pe „el“ sau „ea“, ba chiar pe „voi“. Asta se întîmplă cînd zic, de pildă, „noi, românii“. Poate că statul ar fi trebuit să-și înceapă pledoaria pentru the new deal prin scuze pentru comportamentul său adesea abuziv, ignorant sau incompetent. Asta ține de retorica nu totdeauna inspirată a inițiativelor lui. Cert e că, pentru mine, strategia achiziționării „în parte“ a Cumințeniei Pămîntului are semnificația unui referendum pe bursa încrederii, a speranței. Sper să nu se soldeze și el cu un Brânxit.
Mă gîndeam la toate astea în contextul în care diverse instanțe ale puterii statale – Președinția, Ministerul Educației – sau ale societății civile – asociații de tot felul – propun insistent punerea în dezbatere a unei teme de indubitabil interes național: educația. Ce ar fi de dezbătut și de către cine? Dacă Președinția e mai înțeleaptă decît Guvernul? Dacă sindicatele profesorilor sînt mai autorizate să-și spună cuvîntul decît asociațiile de părinți? Dacă Bac‑ul e greu sau ușor? Dacă școala e voioasă – hm! – sau plicticoasă? Dacă tinerii de azi sînt mai buni sau mai răi decît cei de ieri?
Acum mai mulți ani, Președinția se lăuda că a izbutit să aducă partidele politice la masa tratativelor, obținînd în cele din urmă un Pact al educației, care să asigure coerență și stabilitate sistemului – „dezvoltare sustenabilă“, cum se mai spune. Consecințele acestei inițiative lăudabile au fost ca urma șarpelui în țărînă: le-a spulberat prima boare de vînt.
Avem, într-adevăr, nevoie de un pact pentru educație, nu însă doar între actorii politici, ci între establishment și beneficiari, între stat și națiune. Un pact prin care să poată fi puse în acord drepturi și obligații, dorințe și realități, interese personale și interese colective. În privința asta, rămînem încă în offside de decenii sub un aspect la care m-am referit de nenumărate ori: diferențierea clară între ce e impus, obligatoriu și ce e la libera alegere a fiecăruia. Avem o structură liceală din care jumătate e la figuri impuse, jumătate la liber; una de învățămînt profesional de trei ani, dintre care doi sînt obligatorii, iar ultimul, cum o da Domnul. Legea învățămîntului din 1995 prevedea o obligativitate de nouă clase, ce urma să fie satisfăcută după promovarea gimnaziului, extins la cinci ani de studiu. O tentativă de implementare la finele anilor ’90 a clacat în urma schimbării de guvernămînt. Legea educației naționale din 2011 revenea la aceeași configurație, extinzînd obligativitatea la zece clase, prin adăugarea celei pregătitoare. Clasa pregătitoare cu greu și-a făcut drum în sistem, deși era o măsură logică și necesară. În schimb – fatalitate! –, o nouă schimbare a puterii a readus formula gimnaziului de patru ani și a liceului „în trepte“, ce-și dovedise cu brio falimentul încă din anii ’80 ai veacului trecut.
Ne mirăm de petiționarii care cereau ca Moromeții să fie clasat ca roman interbelic – așa cum, de pildă, și Războiul stelelor ar fi un film interbelic, că doar acțiunea se petrece între războaie – în condițiile în care sistemul nostru de învățămînt nu e capabil să-i învețe pe copii diferența dintre a da și a lua, dintre a cere și a oferi.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
