Prăbușirea șandramalei

E o vorbă care circulă de multă vreme pe străzile întortocheate ale felului nostru de a vedea lumea. Pe de o parte, ea vorbește despre structura nesigură și natura etern provizorie a oricărui lucru. Șandramaua e, în esența sa, ideea de chestie făcută la repezeală, să fie acolo, să funcționeze o vreme. Pe de altă parte, acestei naturi fragile și nesigure i se mai lipește și inevitabilitatea prăbușirii, o dublare menită să-i confirme definitv condiția aneantizării. Ideile de „șandrama“ și „prăbușire“ își dau mîna, pentru că unde-s doi puterea crește. Iar forța de ocupație a acestei sintagme se dovedește a fi una supremă. Nu mai rămîne nici o șansă, fie ea cît de mică, pentru orice idee care are de-a face cu speranța durabilității. Deci de ce să te consumi dacă totul e sortit prăbușirii? Și de ce să manifești vreo grijă față de lumea în care trăiești dacă tot e ceva provizoriu? Nu ai nici măcar un motiv, cît de mic, pentru a proiecta vreo formă de respect pe ceva anume. La ce bun? Totul e o șandrama care, la un moment dat, o să se prăbușească, o să se ducă pe copcă. „Se‑alege praful“, cum spunem cîteodată, cu un soi de superioritate complet ridicolă, de parcă cel care pronunță cuvintele astea are o șansă, fie ea și infimă, de a nu fi inclus pe lista universală a întoarcerii în țărînă.

Nu sîntem deloc singurii care simt pe propria piele colosala putere de ocupație a acestor vorbe. „Prăbușirea șandramalei“ e ca un nor care ne urmărește, dar nu ca să ne țină umbră, ci ca să ne plouă continuu. La fel de bine ca altora, și nouă e suficient să ne dai un sfert de cheie și pornim, ca cele mai nervoase motoare, să vorbim la nesfîrșit despre lipsa de șansă și despre inutilitatea oricărei împotriviri în fața neantului. Iar acum, cu ajutor enorm din partea noastră, dar și cu o „mînă prietenească“ din partea celor care ne-au „eliberat“ în 1945, mutăm entuziast ideea de prăbușire a șandramalei, din curtea noastră, în ograda întregului continent. Mai precis, în ograda ideii de uniune a unor state europene, la care am aspirat ca bezmeticii, dar, odată ajunși acolo, ne-am trezit și cu norișorul de pesimism și fatalitate care nu ne abandonează nici în ruptul capului. Așa că, dacă tot primim și „mîna prietenească“ a fraților ortodocși de la Moscova, mutăm ideea de șandrama de pe România pe toată Europa unită. Și participăm, cu tot „optimismul“ nostru proverbial, la o tăiere de cracă pe care habar n-avem că ne-am așezat.

Fenomenul din zilele, lunile și anii ăștia e unul identic cu cel de la sfîrșitul anilor ’80. Cu diferența că și-a schimbat direcția de propagare. Nu mai e dinspre vest spre est, ci invers. „Vîntul schimbării“ bate acum dinspre stepele în care s‑au dizolvat marile armate ale Europei. Un vînt aducînd cu sine exact șoaptele pe care Occidentul le-a trimis obsesiv într‑acolo, în urmă cu mai mult de un sfert de veac: „Se prăbușește șandramaua!“ Și s‑a prăbușit. Dar lumea de prin părțile alea e atît de obișnuită cu jocul eternității cu provizoratul, încît a încropit repejor o altă șandrama, cu ce-a avut la îndemînă. În loc de seceră și ciocan, vulturul bicefal, cu aripile desfăcute glorios, pe vechiul imn – rămas în funcție – al Uniunii Sovietice. Regim dur, capace peste cap oricui are altă părere sau altă orientare, mîndrie și încredere că mîna de fier e singura soluție, reconstrucția și recompunerea uriașelor capacități militare, narațiuni patriotice construite contemporan, și gata lucrarea. Gata și plămînii plini de combustibilul care să-ntoarcă spre Occident mesajul primit acum mai bine de un sfert de secol: „Se prăbușește șandramaua, bă!“

Exact așa cum oceanul de șoapte dinspre Occident vorbea, cu ani în urmă, despre lipsă de legitimitate, incapacitate a liderilor, lipsă de viabilitate a sistemului economic, falimentul raportărilor false, simularea jalnică a democrației, exact așa se-ntorc acum valurile astea de șoapte de la destinația spre care au fost trimise. Leviathanul a înghițit acel ocean, a fost gata-gata să explodeze din cauza presiunii, dar s-a-ncordat și-acum trimite înapoi tot șuvoiul, exact așa cum l-a primit. Lumea din adîncurile lui e obișnuită cu greutățile și cu lipsurile. Ideea măreției nației încă mai ține de foame. La o adică, în eventualitatea unui scandal mare, lumea de-acolo e suficient de tăbăcită ca să pornească, cu cîntec înainte, la drum lung. Unii spun că economia e praf, iar Rusia n-ar ține la un război de durată. Te ia rîsul. Cînd n-a fost economia „praf“ acolo? Și, cu toate astea, de ani buni, participă bine-mersi la împărțirea lumii.

Iar noi, pe-aici, ocupați cu cumpărăturile de mezeluri injectate, de la supermarket, și cu concediul în Halkidiki, trăim cu senzația că totul e-n ordine, cîtă vreme e bere-n frigider. După cum și cei care sînt la rînd să ne conducă parcă zîmbesc atotștiutor că, la un Doamne ferește, scăpăm c-o baftă porcească, așa cum s-a-ntîmplat de-atîtea ori. Așa că citim, ne considerăm informați și băgăm niște panseuri cu profundă intonație didactică, de nici măcar să rîzi nu-ți mai vine. Alarmismul și trîmbițarea iminenței războiului sau a crizei mari, de orice fel, sînt prostii sancționabile. Dar indiferența, suficiența și preocupațiunea mintală la alte alea, cînd lumea fierbe, sînt profund impardonabile.