Teribilul necunoscut din spatele ușii

Știți reclama cu copiii care văd că pe perete a apărut o „pisicuță“, ba „un ursuleț“, pentru ca în cele din urmă să tragă îngrozitoarea concluzie că e „Bau-Bau!“, deși era vorba doar de o pată de mucegai. Clipul redă cît se poate de sugestiv felul în care apar spaimele în copilărie și ne amintește imediat de momente similare prin care cu toții am trecut odată. Mi‑aduc aminte de zilele de vară în care mă jucam cu Cristina și Bogdan pe o idilică stradă numită  Amurgului. După ce apunea soarele intram în casa lor și făceam o mulțime de năzbîtii. Ba agitam o sticlă de Pepsi în bucătărie, astupîndu-i gîtul cu un deget și apoi dîndu-i drumul să sară pe toți pereții, ba făceam fitil din mai multe bețe de chibrit înșirate, cărora le dădeam foc la un capăt pe cimentul de la baie, ba încercam să ne jucăm de-a injecțiile în dormitor și eram aproape să ne dăm pantalonii jos, ba țopăiam pe hol pînă amețeam. Pe acel culoar însă, era o ușă în spatele căreia, în mintea mea, își avea sălașul un fel de căpcăun. Azi știu, era bietul Molnar, străbunicul lui Bogdan. Un om foarte bătrîn, mai ales în viziunea noastră la vîrsta aceea, cît se poate de normal și de cumsecade. Numai că de obicei, cînd ușa aceea se deschidea, era de rău. Însemna că l-am deranjat și ieșea să ne certe. Eu nu îndrăzneam nici să mă uit înspre el și, cînd simțeam clanța aceea că se mișcă din interior, o rupeam la fugă și mă ascundeam pe unde se nimerea. Am fost foarte uimit odată să văd cum, după ce ușa a început să se deschidă, în loc să fugă, Cristina s-a dus la Molnar și, fără s-o muștruluiască, așa cum mă așteptam, acesta i-a dat niște bomboane. În fond, era draga lui strănepoată. Dar vrînd să le împartă cu noi, Cristina m-a pus într-o teribilă dilemă: să mănînc, adică, bomboana care venea de acolo, de după ușa aceea? Cred că am băgat-o în gură cu multă precauție și am trecut printr-o a doua mirare, constatînd că era chiar bună. De atunci m-am mai împăcat cu acea ușă, pe care totuși nu‑mi doream s-o văd deschizîndu-se.

Mai exista însă și o altă ușă teribilă care dădea în spatele grădinii. Ziua era cu totul benignă, dar noaptea se transforma într-un adevărat coșmar. După lăsarea întunericului, pe acolo putea să vină Moșu, îmi spuseseră Cristina și Bogdan. Cine era Moșu? Păi, parcă nici nu voiam să știu prea bine. Era ce poate fi mai rău, omul negru, Bau-Bau, noaptea, necunoscutul, ceva care  se putea oricînd ivi prin geamul ei mic și întunecat. Odată, cică un om mare o deschisese puțin și de afară intraseră niște aburi. Asta îmi povesteau cei doi prieteni ai mei. Eu n-o văzusem niciodată deschisă. Dacă ușa camerei lui Molnar devenise o spaimă care avea cît de cît o formă, un contur, astălaltă era infinit mai înspăimîntătoare. Ușa care nu se deschidea niciodată. Molnar era un moș în carne și oase, acolo însă era întreaga idee de moș, bătrînețea însăși, neantul.

Cînd plecam de la ei seara sau noaptea, împreună cu mama sau cu bunica, foloseam ușa din față. Odată însă, țin minte că au vrut să ieșim prin spate. Probabil că reacția mea de groază le-a surprins. Degeaba au încercat atunci să-mi explice că Moșu nu era decît o simplă sperietoare sau că, dacă sîntem cuminți, nu avem de ce să ne temem de el. Eram prea speriat. Îngrijorată, bunica mi‑a șoptit la un moment dat că, de fapt, Moșu e doar o invenție pentru Cristina și Bogdan. Și chiar dacă el ar exista, spunea ea, nu are treabă decît, cel mult, cu copiii care stau acolo, fiindcă ușa aceea era a casei lor. Logic. Ar fi fost vorba, deci, despre un fel de duh rău care bîntuia doar pe la ei.

Au venit și vremurile în care cu toții ne aminteam de Moșu și rîdeam de cît de mici și de proști eram. Dar am vaga impresie că personajul ăsta, care avea probabil un nume pentru fiecare dintre noi, n‑a dispărut complet. Doar s-a transformat. Și, astăzi, el are mai multe nume care continuă să ne sperie. Mucegaiul cu chip urît poate răsări oricînd. În lumea de azi aș zice că apar tot mai multe uși pe care nu le dorim deschise. Nici măcar pentru a constata că „nu e dracu’ chiar așa de negru“, cum se spune. Mai bine să nu-l vedem.