Tema săptămînii

Un efort de marketing personal trebuie să îmbine două condiţii: cum îi vine persoanei mai bine (trebuie să poată personifica autentic personajul pe care-l propune) şi cum e publicul dispus să o primească mai bine. Procesul începe de la dorinţa cuiva de a capitaliza, în termeni de notorietate, bani, admiratori sau alte avantaje.

Poţi, practic, să urmăreşti arta contemporană în integralitatea ei. Competiţia este în continuare una artistică, nu doar una mercantilă. În New York, să parcurgi toată arta contemporană este o imposibilitate fizică. Arta românească poate acum circula şi afară. Ar mai fi nevoie de mai mulţi colecţionari autentici, dar şi acest lucru va apărea cu oarecare efort.

Campaniile de promovare funcţionează cam atît cît bănuiam că se va întîmpla atunci cînd am aprobat includerea unui anumit volum în oferta editurii. Nu poţi să publici un titlu despre care ştii că are un public de nişă, pentru ca, după cîteva luni, cînd soseşte din tipar, să te hotărăşti că vrei să îl transformi în best-seller, investind în bannere plasate la metrou, machete în reviste şi lansare cu „vedete“.

Avem privilegiul de a fi potenţiale victime ale atacurilor teroriste  şi ar trebui să fim mîndri de asta. Terorismul islamist va dispărea în momentul în care habeas corpus va fi doar o amintire, tortura va fi o practică obişnuită în anchetele penale, închisorile secrete ne vor părea banale. Atunci cînd vom fi lipsiţi de drepturi în numele imperativelor de securitate se va pierde şi puterea de şantaj a terorii.

Tabăra de la Guantanamo a găzduit încă de la începuturile sale, după 11 septembrie 2001, peste 700 de prizonieri acuzaţi de legături cu Al-Qaeda şi organizaţii ale talibanilor din Afganistan. La începutul acestui an, după eliberarea unora dintre deţinuţi, transferul în alte ţări şi condamnarea altora, numărul celor rămaşi efectiv la Guantanamo a scăzut la 200.

Este evident că, în viitor, statele nu vor mai putea pune online, nici măcar pe linii protejate, vreo informaţie clasificată – ar fi ca şi cum ar lipi-o pe un afiş la un colţ de stradă. Dar este la fel de evident că, odată cu tehnologiile actuale, este inutil să speri că poţi întreţine raporturi confidenţiale prin telefon. Nu e nimic mai uşor de descoperit decît dacă şi unde s-a deplasat un şef de stat în avion, şi dacă şi-a contactat vreunul dintre confraţi.

"Israelul e a doua ţară din lume în ceea ce priveşte investiţiile în IT. Silicon Valley nu poate funcţiona fără Tel Aviv. Sîntem o ţară mică, din care jumătate e deşert, şi oamenii au ştiut să-şi caute terenuri de afirmare. "

Pare inacceptabil în zilele noastre ca poştaşul să filtreze scrisorile care ajung la tine. Sau ca operatorul tău de telefonie să decidă de la cine ai voie să primeşti telefoane. Doar în cazul Internetului, măsura similară – blocarea prin furnizorul de acces a oricărui site – este văzută, doar de puţini sperăm, ca o măsură de securitate, şi nicidecum una de cenzură a libertăţii de exprimare.

Orice om se naşte artist: primii ani de viaţă el trăieşte intens prin toate simţurile, se implică total în tot ce face. Doar aşa se explică uimitoarele desene ale copiilor. Aceştia învaţă apoi să citească şi să scrie, şi şcoala le dezvoltă intelectul, uitînd că pentru formarea omului complet e necesară dezvoltarea tuturor aptitudinilor şi talentelor care dau vieţii bucurie.

De Sf. Petru (29 iunie) în fiecare an, la Ţibăneşti se face o întîlnire cu mai mulţi fierari veniţi din diverse locuri şi cu participanţi care vor să se iniţieze. Se bate fierul împreună, făcîndu-se un obiect pentru comunitate. Anul acesta probabil se va realiza o troiţă.

Gîndiţi-vă că ieşise oficial la pensie de 7 ani, aşa că şi-a reluat cu mult mai mult entuziasm şi încredere cercetările. Nu s-a lăsat decepţionată nici o clipă, a mers înainte cu perseverenţă, cu elan, cu plăcere şi mai ales cu bucurie. A făcut şi greşeli, a dat şi înapoi, dar bucuria, bucuria lăuntrică nu a părăsit-o niciodată.

În învăţămîntul românesc nu există conceptul de educație prin artă . Educaţia plastică, disciplină de trunchi comun atît în ciclul primar, cît şi în cel gimnazial, este, în esenţă, o formă de educaţie artistică, adică alfabetizare în domeniul limbajului, a expresiei, tehnicilor etc.

Elevii cărora le predau eu au vîrste cuprinse între 11 şi 14 ani. Niciodată, în doi ani, nu i-am învăţat cum să deseneze ceva şi nu i-am depunctat pentru imperfecţiuni tehnice. Din experienţa mea (am făcut studii de măiestrie) ştiu că nu contează cît de „frumos“ desenezi. Ce contează cu adevărat este ce întrebări îţi pui în legătură cu ce vezi sau ce desenezi.

Mulţi muzicologi din ziua de astăzi par a fi uitat că însuşi Mozart a fost copil la un moment dat. Şi nu doar el. Readucerea muzicii clasice din sfera aceasta a muzeului îngheţat şi restrictiv în viaţa reală, în care îndrăzneşti să experimentezi, să te joci este poate cea mai mare dovadă de curaj pentru un muzician.

„Sănătatea este atît de muzicală – spune Boetius – încît boala nu e nimic altceva decît o disonanţă, iar această disonanţă poate fi rezolvată doar prin muzică.“ Să fim încrezători privind spre generaţiile care se ridică, în speranţa că „viitorul sună bine“, incluzînd în parametrii existenţiali Educaţia muzicală.

Filmul, poate mai mult ca orice artă (ştiu, Constantin Noica nu considera cinematograful o artă, dar asta e o altă discuţie) înseamnă manipulare. Orice imagine înseamnă manipulare. Cu atît mai mult imaginile în mişcare, cu pretenţiile lor de redare a vieţii aşa cum e ea.

Moda este una dintre îndeletnicirile general umane care te obligă să-ţi revizuieşti permanent imaginea în funcţie de ultimele tendinţe şi de mesajele pe care doreşti să le transmiţi semenilor. Splendidă şi superficială, mărginită doar la aparenţe, moda este atît de efemeră, încît te trimite automat la reflexii majore.

Muzica, pictura, dansul sau teatrul lipsesc aproape cu desăvîrşire din şcoli pentru că percepţia generală este că meseriile care au legătură cu artele nu garantează un venit stabil şi decent, iar societatea românească nu este interesată de produsele culturale veritabile.

Dragă Adina, după cum ţi-am promis, îţi scriu despre cursurile organizate de secţia pensionarilor din primăria Tel Aviv. Directoarea este soţia ajutorului de primar, care face parte din „partidul pensionarilor“ şi a fost ales şi reales în alegerile municipale.

Gabriel Liiceanu: Eu nu cred că locuitorii Bucureştiului au cea mai mică urmă de competenţă de a se pronunţa în privinţa esteticii, a arhitecturii şi a urbanismului. Nu cred asta. Sînt inculţi, vin dintr-o perioadă care i-a deformat, i-a mutilat. Gustul nu e punctul tare în momentul de faţă. Deci nu în ei veţi găsi un aliat. Şi nici nu veţi găsi o scuză.

Andrei Pleșu: Vorbesc ca unul care reuşeşte încă să iubească Bucureştiul. Iar problema iubirii nu e de neglijat cînd este vorba de arhitectură. Îmi aduc aminte că l-am întrebat cîndva pe Radu Cosaşu ce se consideră el cînd se uită la un meci România-Israel. Mi-a răspuns: bucureştean. Şi o spunea foarte serios.

Mircea Cărtărescu: M-am născut şi am trăit într-o lume care era nu numai lumea comunistă aşa cum o ştim, ci era şi lumea părinţilor mei – oameni foarte simpli, care m-au înzestrat cu ceea ce oamenii simpli îşi înzestrează adesea copiii: cu învăţături de bun-simţ, cu dorinţa de a deosebi binele de rău. Dar cunoaşterea lumii adevărate, a orizontului deschis, nu mi-au putut-o da, pentru că nu au avut-o nici ei.

Ciprian Mihali: La Cluj avem toate motivele de optimism – am dat miniştri străluciţi, am dat un grup de stînga revoluţionar, am dat un prim-ministru curajos, am dat o campioană a României la fotbal şi, mai nou, am dat cel mai tînăr şi mai dinamic preşedinte al Ordinului Arhitecţilor. Prin urmare, viaţa e frumoasă la Cluj...

Gabriel Liiceanu: Am să vă spun o mică poveste legată de un filozof. Ştiţi că, atunci cînd spunem „fiinţe“, noi ne gîndim la obiecte. Însă Aristotel a făcut o observaţie de o fineţe enormă: că fiinţele nu se rezumă numai la obiecte, la corpuri materiale, ci există şi fiinţe făcute din timp. De pildă, spune Aristotel, nu poţi asemui fiinţa unei mări cu fiinţa unei zile, a unei dimineţi.

Andrei Pleșu: Johnny Răducanu mi-a spus odată: „Cînd veneam din mahala în centru, simţeam nevoia să mă îmbrac frumos; mă obligau clădirile în care îmi petreceam seara să nu vin îmbrăcat oricum“. Deci nu e vorba doar despre oamenii care fac clădiri, ci şi despre clădirile care fac oameni.

Mircea Cărtărescu: Din păcate, cred că arhitecţii pot face destul de puţin şi pentru oraşele reale. Eu cred că foarte puţini arhitecţi – chiar cei foarte buni şi cu viziune – au posibilitatea, în lumea reală, să-şi realizeze visele. Nu numai pentru că nu au condiţii ori pentru că sînt mai degrabă nişte meseriaşi decît artişti.

Cînd spui străinătate, spui afară, spui departe de acasă. Acasă însemnînd familie, prieteni, siguranţă. Dar uneori termenii se contopesc, încetînd să se mai anuleze reciproc. În străinătate poţi fi uneori acasă, iar acasă te poţi simţi uneori mai străin ca oricînd atunci cînd te întorci în locuri dragi.

"De multe ori ai impresia că românii trăiesc într-un glob de sticlă informaţional. Nu ştim mai nimic nici despre ce se întîmplă în ţări vecine şi cu care avem vrînd-nevrînd o istorie comună. Credem, în schimb, că avem un destin excepţional, că sîntem ori cel mai bine, ori cel mai rău plasaţi la un capitol sau altul, că nimeni nu e ca noi."

În copilărie ascultam cu nesaţ poveştile bunicii despre timpuri de mult apuse, despre cum pe atunci oamenii călătoreau cu trăsura şi petreceau mult timp pînă la destinaţie, deplasarea într-un oraş mai îndepărtat sau în Capitală fiind adevărate zile de sărbătoare.

America a fost pînă nu de mult un loc al tuturor posibilităţilor, un loc în care toţi sărmanii acestei lumi voiau să ajungă şi să îşi facă un cuib unde să moară zîmbind în sicriu de aur. America era oraşul suprem care avea de toate, iar restul lumii era o „ţară“ săracă, murdară şi nedreaptă.

După ani mulţi petrecuţi în străinătate, ţi se face lehamite să-ţi tot analizezi viaţa din această unică perspectivă, a străinătăţii. Mersul zilnic la serviciu este, în definitiv, o realitate mai apăsătoare. Grija permanentă de a-ţi menţine sănătatea, de asemenea.

Căutînd un ton mai puţin scrobit pentru acest text, mă întrebam dacă s-ar putea scrie despre o bizarerie propagandistică a Epocii de Aur glosînd pe muchia unor sintagme precum „românii au talent“ sau „românul e născut poet“. Apoi mă întrebam dacă cititorul n-o fi deja sătul de exploatarea tabloidă a „talentelor kitsch“.

Cei mai mulţi dintre noi sîntem nemulţumiţi de nivelul de dezvoltare economico-socială şi de felul de funcţionare a societăţii româneşti. Ce este atunci de făcut? Experienţa istorică a lumii ne arată că – deşi majoritatea ţărilor tind să „rămînă în urmă“ – unele ţări au reuşit să-şi depăşească „înapoierea“ şi să facă progrese spectaculoase pe calea dezvoltării.