Lucrul bine făcut și emoțiile juste
Kázmér Kovács: Domnule Cărtărescu, arhitecţii nu pot face nimic pentru oraşul dumneavoastră personal, pe care îl oferiţi cititorilor. Şi totuşi...
Mircea Cărtărescu: Din păcate, cred că arhitecţii pot face destul de puţin şi pentru oraşele reale. Eu cred că foarte puţini arhitecţi – chiar cei foarte buni şi cu viziune – au posibilitatea, în lumea reală, să-şi realizeze visele. Nu numai pentru că nu au condiţii ori pentru că sînt mai degrabă nişte meseriaşi decît artişti – nu oricine e un Hundertwasser sau mai ştiu eu cine, un arhitect care poate să accentueze latura estetică a operei sale. Dar şi pentru că este o mare diferenţă între a lucra cu hîrtia şi creionul şi a lucra cu forme fizice. Formele fizice cer o foarte solidă însuşire a meseriei. E o mare diferenţă faţă de artele liberale mai sprinţare cu care sîntem mai familiari. Nici cel mai prost roman nu cade pe tine – nu eşti în pericol citindu-l. Îmi amintesc de o povestire a lui Woody Allen, care vorbea despre un stomatolog cu viziune: un stomatolog care avea idei personale. Se simţea un artist închistat în limitele foarte strîmte ale meseriei lui, iar clienţii lui se plîngeau că nu pot purta protezele făcute de el, pentru că aveau tot felul de excrescenţe, după cum îi dictase viziunea sa artistică. Protezele sale erau total nefuncţionale, erau aduse înapoi a doua zi şi puse într-o expoziţie pe care şi-o deschisese „artistul“ în cabinetul său dentar. Mă gîndesc că arhitectul arhetipal este în aceeaşi situaţie: puţine lucruri îi permit ca el să devină cu adevărat un arhitect în sensul înalt al cuvîntului – pentru că bănuiesc că şi în cazul dvs., ca şi în cazul scriitorilor, există o arhitectură „populară“, „subculturală“, şi o arhitectură înaltă. Cred că foarte puţini arhitecţi au reuşit să construiască lucruri care să însemne ceva din punct de vedere estetic. Mi se pare că aceia dintre dumneavoastră care au făcut asta sînt nişte mari privilegiaţi. Dar, aşa cum dl Liiceanu v-a făcut acest extraordinar dar parabolic pornind de la definiţia lui Aristotel, aş vrea să vă furnizez şi eu o consolare, care e consolarea fiecărui artist sau meseriaş sau a oricărui om care trăieşte în lumea reală sau imaginară: consolarea lucrului bine făcut. După părerea mea, un lucru bine făcut trebuie să fie şi frumos, şi etic – aşa cum a spus Ciprian Mihali, trebuie să fie şi un gest politic, şi un gest ideologic. Cred că un lucru bine făcut, un lucru care te reprezintă pe tine şi reprezintă o epocă, şi o necesitate umană într-un oraş uman, este un lucru nobil, care trebuie celebrat, cum spunea Wittgenstein. Dacă noi căutăm în lumea noastră un lucru care trebuie celebrat, cred că acel lucru este individul care locuieşte casa pe care o construim. Dacă îl respectăm pe acest individ, îl celebrăm prin casa pe care i-o facem după chipul şi asemănarea lui. Cred că asta este consolarea fiecărui om, din fiecare colţ al lumii, indiferent dacă poate face cercetare sau nu, dacă poate face arhitectură sau nu, dacă poate scrie o carte sau nu. Cred că asta este consolarea noastră, a tuturor.
Kázmér Kovács: Aşadar, trebuie să ieşim din „maşina de locuit“ după vreo 80 de ani (cîţi are această nefericită sintagmă a lui Le Corbusier), pentru că putem avea satisfacţia lucrului bine făcut. Sigur, o casă care nu cade pe locuitorii săi este prea puţin, dar de acolo încep lucrurile. Chiar dacă semnificaţia e mai încolo. Ne puteţi da un sfat, domnule Mihali?
Ciprian Mihali: N-aş putea să am pretenţia de a le da sfaturi arhitecţilor venind dinspre filozofie, unde în cel mai bun caz sîntem capabili să punem nişte întrebări – căci de răspunsuri nu poate fi vorba... Singurul sfat este ca, prin ceea ce spunem şi gîndim, mai degrabă să-i dezvăţăm pe alţii decît să-i învăţăm. În lucrul cu studenţii, mi se pare că dacă poţi să le zdruncini nişte lucruri cu care vin din şcoală produci o fisură, o dislocare. Arhitectura întreagă este o dislocare – este o punere pe traiectorie. Remobilizarea şi redinamizarea arhitecturii trebuie însoţită de o mişcare similară în gîndire: nu putem face o arhitectură a momentului cu o gîndire a trecutului sau a unei şcoli. O structură de transmitere a cunoaşterii învechită nu poate să producă o branşare pe mize ale momentului – fie că sînt arhitecturale, economice, juridice sau de altă natură – ci produce nişte rigidităţi şi o sumă de certitudini confortabile, foarte comode.
Adolf Loos spune: „Opera de artă este o chestiune privată a artistului. Casa nu este o chestiune privată. Casa nu poate fi adusă pe lume fără ca cineva să-i simtă nevoia; casa răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil faţă de nimeni; arhitectul este responsabil faţă de toată lumea. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi însă îl detestăm pe cel care ne smulge din comoditatea noastră şi vine să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa şi detestăm arta. Artistul este propriul său stăpîn, arhitectul este servitorul comunităţii. Sarcina arhitecturii constă în a provoca emoţii juste“. Am două probleme cu acest text. Prima este aceasta a emoţiilor juste, a doua este că, pornind de la aceste „emoţii juste“, pot să spun de ce Mircea Cărtărescu, bunăoară – ca să iau un exemplu la îndemînă –, este cel mai bună dovadă pentru faptul că arhitectura nu este operă de artă. Pentru că numai în cazuri excepţionale o arhitectură cenuşie de tip comunist a putut să producă o literatură atît de bogată şi atît de colorată stilistic ca a lui. Ceilalţi douăzeci şi ceva de milioane de oameni n-am produs asta şi nu sînt şanse ca aşa ceva să se întîmple. Prin urmare, arhitectura poate să condiţioneze opera de artă, dar ea însăşi nu este operă de artă – căci altfel am fi avut toţi acelaşi talent. Îl citim pe Mircea Cărtărescu, dar în continuare gîndurile noastre sînt populate şi de cenuşiul blocurilor, şi de pătrăţelele, de cuştile în care am trăit şi n-am avut, cei mai mulţi dintre noi, şansa şi talentul de a evada în scrisul care l-a salvat pe Mircea Cărtărescu. Noi, ceilalţi, rămînem măcar cu speranţa unor „emoţii juste“, cum spune Adolf Loos. Ce poate însemna o „emoţie justă“? Poate însemna o minimă adeziune la arhitectură – mai mult de atît nu putem pretinde. Nu cred că aceste noi clădiri de birouri îl mai pot inspira pe Mircea Cărtărescu – pe el sau pe alt scriitor. Îl vor ajuta să-şi plătească mai uşor taxele, dar nu e sigur că spaţiul respectiv îi vor mai stîrni vreun acces scriitoricesc.
Andrei Pleşu: Mă simt dator să dau şi eu un sfat. Unul foarte terre-à-terre, dar mi s-ar părea decisiv dacă s-ar realiza acest lucru. Faceţi ceva ca nici un proiect să nu se mai atribuie prin licitaţie, ci prin concurs. Eu cred că dacă se reuşeşte asta, multe lucruri se vor rezolva. Nu licitaţie. Concurs.
Gabriel Liiceanu: Adaug şi eu: faceţi ceva ca aceste concursuri să nu fie corupte.