cum ne locuim orașul?

Gabriel Liiceanu: Eu nu cred că locuitorii Bucureştiului au cea mai mică urmă de competenţă de a se pronunţa în privinţa esteticii, a arhitecturii şi a urbanismului. Nu cred asta. Sînt inculţi, vin dintr-o perioadă care i-a deformat, i-a mutilat. Gustul nu e punctul tare în momentul de faţă. Deci nu în ei veţi găsi un aliat. Şi nici nu veţi găsi o scuză.

Andrei Pleșu: Vorbesc ca unul care reuşeşte încă să iubească Bucureştiul. Iar problema iubirii nu e de neglijat cînd este vorba de arhitectură. Îmi aduc aminte că l-am întrebat cîndva pe Radu Cosaşu ce se consideră el cînd se uită la un meci România-Israel. Mi-a răspuns: bucureştean. Şi o spunea foarte serios.

Mircea Cărtărescu: M-am născut şi am trăit într-o lume care era nu numai lumea comunistă aşa cum o ştim, ci era şi lumea părinţilor mei – oameni foarte simpli, care m-au înzestrat cu ceea ce oamenii simpli îşi înzestrează adesea copiii: cu învăţături de bun-simţ, cu dorinţa de a deosebi binele de rău. Dar cunoaşterea lumii adevărate, a orizontului deschis, nu mi-au putut-o da, pentru că nu au avut-o nici ei.

Ciprian Mihali: La Cluj avem toate motivele de optimism – am dat miniştri străluciţi, am dat un grup de stînga revoluţionar, am dat un prim-ministru curajos, am dat o campioană a României la fotbal şi, mai nou, am dat cel mai tînăr şi mai dinamic preşedinte al Ordinului Arhitecţilor. Prin urmare, viaţa e frumoasă la Cluj...

Gabriel Liiceanu: Am să vă spun o mică poveste legată de un filozof. Ştiţi că, atunci cînd spunem „fiinţe“, noi ne gîndim la obiecte. Însă Aristotel a făcut o observaţie de o fineţe enormă: că fiinţele nu se rezumă numai la obiecte, la corpuri materiale, ci există şi fiinţe făcute din timp. De pildă, spune Aristotel, nu poţi asemui fiinţa unei mări cu fiinţa unei zile, a unei dimineţi.

Andrei Pleșu: Johnny Răducanu mi-a spus odată: „Cînd veneam din mahala în centru, simţeam nevoia să mă îmbrac frumos; mă obligau clădirile în care îmi petreceam seara să nu vin îmbrăcat oricum“. Deci nu e vorba doar despre oamenii care fac clădiri, ci şi despre clădirile care fac oameni.

Mircea Cărtărescu: Din păcate, cred că arhitecţii pot face destul de puţin şi pentru oraşele reale. Eu cred că foarte puţini arhitecţi – chiar cei foarte buni şi cu viziune – au posibilitatea, în lumea reală, să-şi realizeze visele. Nu numai pentru că nu au condiţii ori pentru că sînt mai degrabă nişte meseriaşi decît artişti.