Un oraș asumat de o minte care visează

Kázmér Kovács:  Cele două intervenţii precise şi de o francheţe cu totul şi cu totul admirabilă ne pun cu adevărat bine în context – şi am pronunţat un cuvînt care revine în discuţiile despre urbanism şi arhitectură, cel puţin de cînd admiratul şi poate adesea admirabilul Rem Koolhaas a pronunţat faimoasa formulă care a devenit legendară „fuck context!“. Este o atitudine de frondă, dar care spune totuşi multe pe aceeaşi linie a responsabilităţii despre care a vorbit dl Liiceanu şi pe care a nuanţat-o apoi dl Pleşu.  Există două referinţe româneşti în această carte a lui Philippe Trétiack – care, de altfel, se ocupă de arhitectura şi de urbanismul din Franţa. Una este cea cu locuitorii din noua Piaţă Georges Pompidou din Le Valois – unde s-a ras o bună bucată din ce era – căreia riveranii îi spun „Place Ceauşescu“. A doua se referă la o nouă stradă din cartierul marii biblioteci, Tolbiac din Paris – un cartier plin de denumiri vechi şi pitoreşti ale străzilor –, unde un nou bulevard a fost botezat „Avenue de France“, zice autorul, „ca să nu se creadă cumva că e la Bucureşti“. Nu sînt referinţe care să ne măgulească, dar au virtutea de a ne reamplasa în context. Contextul este cel al unei atitudini faţă de spaţiul public, faţă de oraşul care seamănă cu noi, şi din aceste motive ne şi supărăm. Chiar şi un oraş urît şi destructurat este trăit şi afectiv – cînd mai bine, cînd mai rău. Pînă la urmă, fiecare dintre noi, locuitorii sau privilegiaţii „amenajatori“ ai spaţiilor locuite, trăim un oraş care este numai al nostru sau care seamănă doar aproximativ cu oraşul celorlalţi cu care îl împărţim. În acest sens aş vrea să-l rog pe Mircea Cărtărescu să vorbească despre Bucureştiul pe care îl exprimă atît de puternic în cărţile sale.

Mircea Cărtărescu: Faptul că stau faţă în faţă cu dvs. mă sperie un pic, pentru că întotdeauna lucruri de acelaşi fel pe care le văd adunate la un loc dau un aer straniu. Îmi amintesc scena aceea foarte cunoscută din Procesul lui Kafka, în care personajul intră într-o sală şi vede o mulţime de oameni care purtau aceeaşi insignă. Sentimentul e de un straniu absolut: cum să se adune toţi oamenii din aceeaşi meserie în acelaşi loc? E prea mult, e foarte ciudat... Cu atît mai ciudat mă simt cu cît eu nu am avut niciodată de-a face cu arhitecţi: am trăit într-o lume fără arhitecţi. De cînd m-am născut, am trăit în case standard, tipice, fără nici o „urmă arhitecturală“ în ele, poate pentru că, aşa cum spunea Wittgenstein, am trăit într-o lume în care „nu era nimic de celebrat“. Wittgenstein era foarte preocupat de arhitectură şi spunea că arhitectura nu poate apărea decît unde este ceva de celebrat. M-am născut şi am trăit într-o lume care era nu numai lumea comunistă aşa cum o ştim, ci era şi lumea părinţilor mei – oameni foarte simpli, care m-au înzestrat cu ceea ce oamenii simpli îşi înzestrează adesea copiii: cu învăţături de bun-simţ, cu dorinţa de a deosebi binele de rău. Dar cunoaşterea lumii adevărate, a orizontului deschis, nu mi-au putut-o da, pentru că nu au avut-o nici ei. Erau oameni veniţi la oraş de la ţară şi, în afara unei decenţe şi a unui caracter bonom, nu puteau aspira nici la mai mult – nici pentru ei, nici pentru copiii lor. Am trăit succesiv în şapte-opt case fără arhitectură. Şi astăzi trăiesc într-o casă fără arhitectură. Am fost fericit în case mizerabile, am fost nefericit cînd am putut trăi, pentru un an sau cîteva luni, în străinătate în case cu arhitectură, aşa încît din acest punct de vedere nu există diferenţă. Diferenţa este din perspectivă intelectuală, de mentalitate. E vorba de acea mentalitate cu care te naşti sau pe care o capeţi în primii ani de viaţă, aşa cum îţi capeţi stilul sau graţia. Eu m-am străduit să recuperez ceea ce nu am putut avea iniţial.

Pentru mine, arhitectura nu înseamnă în primul rînd stil. Cred că arhitectura poate fi minunată şi cînd e dezastruoasă, sau cînd nu există, sau cînd zona în care trăieşti s-a dezvoltat şi ea cum a putut, tîrîş-grăpiş, cu excrescenţe peste excrescenţe, ca un cuib de scoici sau ca un atol de corali. A fost o perioadă a vieţii mele cînd am avut o serie de vise despre case. Visam case aproape în fiecare noapte, devenise chiar sîcîitor pentru mine, plicticos. Visam case opulente, baroce, maiestuoase şi ţin minte că plîngeam în vis dorindu-mi una dintre ele, gîndindu-mă că aşa aş fi vrut să trăiesc, că aşa aş fi vrut să locuiesc şi ştiind, chiar şi în vis, că ele sînt numai locuinţe fantasmagorice. Mi-am dorit şi eu un oraş construit după chipul şi asemănarea mea, într-un fel – un oraş pe care să-l pot modela eu însumi, cu locuri imposibile în realitate, dar care în realitatea mea subiectivă să fie exact ceea ce vreau eu să fie. Perioada aceea de vise s-a asociat cu o perioadă în care am scris nişte pagini extraordinar de nostalgice. Nu sînt un mare cunoscător al Bucureştiului – poate că tocmai de aceea am simţit nevoia să-l reclădesc după alte reguli. Mi-am dat seama că oraşul pe care îl iubesc eu nu este un oraş frumos din punctul de vedere al modernităţii arhitecturale, ci este un oraş ruinat, în care arhitecţii ar fi construit în mod deliberat case ruinate, nu case întregi; este un oraş în care toate faţadele sînt coşcovite, în care pe faţade sînt stucaturi şi figurine de ghips cu nasurile ciuntite; un oraş pe măsura mea şi care are foarte puţine legături cu cel real. Şi eu iubesc oraşul Bucureşti, dar iubesc şi locuri triste şi nostalgice. Nu simt nevoia unei arhitecturi urbane de foarte înaltă calitate. Cele mai frumoase momente pe care mi le amintesc, dintre cele trăite la Bucureşti, sînt serile de vară; serile de vară pe care le petreci la o grădiniţă, cu nişte prieteni, după zăpuşeala de peste zi, şi care pentru mine n-au fost egalate de nimic din ce am trăit, oriunde m-au dus paşii în lume. Nu am regăsit aceste seri despre care Mateiu Caragiale spunea că „se întorc“. 

Arhitectura industrială, de un kitsch înduioşător, arhitectura fanată, trecută, ruinată, fisurată şi fărîmiţată a vechilor depouri, a castelelor de apă, a fabricilor învechite care acum sînt dărîmate – toate acestea mi se pare că, în mizeria şi sărăcia lor, în insignifianţa lor agresivă, dau un anumit farmec acestui loc imaginar care pentru mine este Bucureştiul. În momentul cînd dispare una dintre piesele acestea ale unei arhitecturi interioare şi fantastice, dar care are un corelativ în realitate, eu mă simt agresat cu o forţă extraordinară. Nimeni n-a scris despre – sau poate nici n-a observat – moara Dîmboviţa, o clădire uriaşă de cărămidă (uriaşă mi se părea mie cînd eram copil), aflată în spatele blocului unde am trăit 25 de ani, petrecîndu-mi acolo copilăria şi adolescenţa. Acea clădire uriaşă de cărămidă – care mie mi se părea un palat personal, un castel personal, o construcţie intimă, interioară, un organ al corpului meu – a fost dărîmată fără nici un aviz, peste noapte, ca să se construiască un ansamblu de 11 blocuri foarte înalte. Cînd am văzut moara aceea dărîmată, moara despre care scrisesem zeci sau sute de pagini în cîteva dintre cărţile mele, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Era o agresiune nu atît asupra Bucureştiului real, era o agresiune asupra cărţilor mele, asupra lumii mele, asupra creierului meu. Moara aceea, care era oricum un monument de arhitectură – era o clădire geamănă cu „vaporul“ lui Assan –, era pentru mine un lucru vital, un fel de jalon prin care eu recunoşteam Bucureştiul meu. Cînd această moară a dispărut, rămînînd doar în cîteva atestări istorice şi în paginile cărţilor mele, m-am simţit păgubit de o parte a oraşului pe care o iubeam extraordinar de mult.

Întotdeauna mi-am dorit să am un oraş al meu personal. Întotdeauna mi-am dorit să am acest muşuroi – pentru că eu privesc oraşul ca pe un furnicar; întotdeauna mi-am dorit un lucru pe care şi l-au dorit foarte mulţi autori, şi anume să îşi pună de fapt amprenta pe un oraş, astfel încît acel oraş să nu mai fie un ansamblu de clădiri din materie friabilă, ci să fie un ansamblu psihic, un oraş psihic, un oraş imaginar, un oraş asumat de o minte care visează. Mă gîndeam că Sankt Petersburg se leagă inextricabil de numele lui Dostoievski, Lawrence Durell a reconstruit Alexandria în tetralogia lui, Borges a reinventat Buenos Aires ş.a.m.d. Atîţia autori au oraşele lor pe care le-au reinventat, le-au reconstruit printr-un fel de simbioză cu propriul lor corp şi propria lor minte. Un autor mult mai puţin important decît aceştia a vrut la un moment dat să-şi asume un oraş de asemenea mult mai puţin important decît cele pe care le-am menţionat. Poate cea mai mare bucurie a mea este că există acest oraş imaginar, acest Bucureşti care este numai al meu şi în care poate intra oricine prin portalul modestelor mele scrieri. Este un oraş după chipul şi asemănarea mea.  Kazmer Kovacs: Aş putea spune că rolul nostru, al arhitecţilor, într-o astfel de punere în context, se evidenţiază prin absenţă. Iată că oraşul poate exista şi fără noi, dar îl putem distruge ca să construim 11 case în locul uneia singure, deşi aceasta semnifica mai mult decît cele 11 la un loc. Sîntem în zona memoriei, a semnificaţiei locurilor, şi ce altceva este la urma urmei spaţiul public decît acest univers personal al fiecăruia dintre noi? Responsabilitatea despre care vorbeau mai devreme dl Gabriel Liiceanu şi dl Andrei Pleşu, raportată la cîştigul sau pierderea pe care i-o putem pricinui unui oraş real care se proiectează în milioane de oraşe imaginare, a căpătat o dimensiune suplimentară. Memoria implică, inevitabil, ideea de monument istoric, de monument de arhitectură sau de patrimoniu urban.