Arhitecții trebuie spînzurați? Da!

Kázmér Kovács: Spaţiul public românesc de azi le creează frustrări atît arhitecţilor şi urbaniştilor, cît şi celor care-l locuiesc. O discuţie despre spaţiul public pune problema responsabilităţii acelora care creează acest spaţiu – arhitecţi şi urbanişti –, dar şi a celor care îl locuiesc. Într-un registru tehnic, arhitecţii pot concepe spaţii care să găzduiască viaţa publică. Aş vrea să vorbim despre cum a ajuns spaţiul public românesc acolo unde se află azi şi despre cum am putea să ne raportăm mai responsabil la el şi unii, şi alţii, profesioniştii amenajării spaţiilor publice şi cei care le locuiesc. Singura referinţă bibliografică pe care doresc s-o invoc pentru a demara discuţiile este o carte scrisă de un arhitect francez, Philippe Trétiack, intitulată Faut-il pendre les architectes? („Trebuie să-i spînzurăm pe arhitecţi?“). Critic, dar şi necomplezent, autorul pune problema acestei responsabilităţi. Nu ne va consola să aflăm de la Philippe Trétiack că nici ei nu stau prea bine cu arhitectura de for public şi, în general, cu raporturile dintre arhitecţi şi comanditari, dintre comanditari şi oraş, dintre oraş şi locuitorii săi.

Gabriel Liiceanu: Faptul că dvs. doriţi un dialog cu oameni de formaţie umanistă este foarte flatant pentru noi, dar dificultatea rămîne neatinsă în ce ne priveşte. Nu ştiu exact ce vă putem spune pentru că, dialogul fiind unul pe teme de arhitectură în spaţiul public, atunci fiecare dintre noi şi-a pus problema ce are, de fapt, să vă spună. Sau ce aşteptaţi dvs. de la oameni ca noi. Plecînd de la titlul cărţii pe care tocmai aţi prezentat-o şi încercînd să răspundem dacă trebuie sau nu să fiţi spînzuraţi, răspunsul este da. Şi am să vă spun de ce. Răspunsul e da pentru că sînteţi de o singurătate totală. Oricum aş întoarce pe toate feţele lucrurile, cînd e vorba de a aprecia cum arată un oraş – Bucureştiul, de pildă – pe orice coridor am lua-o şi orice altă răspundere am încerca să găsim, pînă la urmă, răspunzătorul suprem este arhitectul, în mintea mea. Grozăvia este că dvs. trebuie să vă asumaţi această singurătate sau această izolare. Am să spun în două-trei cuvinte în ce constă după mine izolarea arhitectului şi, în final, de ce se pune problema dacă el trebuie spînzurat sau nu din vina acestei singurătăţi.  

Să începem cu răspunderea locuitorilor. Chiar dacă lucrurile sînt gîndite dincolo de istoria momentului actual, dincolo de România, nu cred că locuitorii oraşelor, în general ai comunităţilor, membrii comunităţii au avut un raport direct cu felul în care arhitecţii, de-a lungul timpurilor, şi-au gîndit operele. Opera nu cred că a ieşit niciodată printr-un dialog dintre locuitori şi arhitect. Dumneavoastră nu vă negociaţi opera de artă cu locuitorii. Dacă ne întoarcem la zilele noastre şi la Bucureşti, sîntem confruntaţi cu o populaţie care nu a reuşit să-şi creeze o structură comunitară, care a ieşit dintr-o perioadă istorică în care atomizarea era garantată, în care simţul comunitar a fost distrus – dacă el exista dinainte de război –, cu o populaţie în care răsturnarea valorilor s-a făcut sistematic şi în care oameni fără cultură au ajuns să dicteze felul în care se face arhitectura ţării: indivizi cu patru clase au reuşit să-şi impună modelul arhitectural. Dar, una peste alta, populaţia actuală a României nu poate fi atrasă ca partener valabil într-un asemenea dialog. Eu nu cred că locuitorii Bucureştiului au cea mai mică urmă de competenţă de a se pronunţa în privinţa esteticii, a arhitecturii şi a urbanismului. Nu cred asta. Sînt inculţi, vin dintr-o perioadă care i-a deformat, i-a mutilat. Gustul nu e punctul tare în momentul de faţă. Deci nu în ei veţi găsi un aliat. Şi nici nu veţi găsi o scuză. 

 Mergem mai departe. Dacă arhitectul este izolat în raport cu locuitorii oraşului care beneficiază în final de imaginea pe care el o dă oraşului, atunci în raport cu cine se pune problema unui dialog? În raport cu comanditarul? Comanditarul, cînd este vorba de un particular, este un locuitor cu bani. Şi ne întoarcem la problema gustului care, în cazul lui, este, de obicei, submediocru. Nu e cazul să dau exemple. Cînd te uiţi la casele pe care le invoca Andrei Pleşu într-un text de-al lui, aflate vizavi de Palatul Mogoşoaia, te îngrozeşti de felul în care arată. Observaţia lui se referea la ce văd ei cînd se uită la Palatul Mogoşoaia şi ce le oferă celor care sînt pe malul lacului Mogoşoaia spectacolul caselor de pe celălalt mal. Deci, comanditarii, iarăşi, nu sînt oamenii luminaţi ai Renaşterii – cultivaţi, pontifi, principi cu care să creaţi un dialog în care să vă simţiţi în largul dvs. Sînt arivişti, sînt oamenii îmbogăţiţi peste noapte, de cele mai multe ori ţoape care îşi impun un punct de vedere şi care de obicei cîştigă – pentru că au banii – iar dvs. trebuie să vă supuneţi. În sfîrşit, ultimul partener cu care s-ar presupune că aţi putea construi un dialog şi aţi putea împărţi cu el răspunderea ar fi structurile instituţionale administrative ale statului. Nici acolo nu cred că avem cele mai strălucite modele de cultură umanistă şi de parteneri posibili de dialog pentru artiştii care sînteţi. Şi atunci, dacă aşa arată lucrurile în clipa de faţă, înseamnă că răspunderea dvs. rămîne totală. Dacă nici locuitorii nu răspund, dacă nici comanditarii nu răspund, dacă nici instituţiile nu răspund, atunci cine răspunde? Şi aici cred că apare marele impas. Dvs. nu sînteţi îngeri. Puteţi fi cei mai mari arhitecţi, dar trebuie să trăiţi şi, atunci cînd sînteţi confruntaţi cu o comandă, va trebui să faceţi compromisuri în raport cu calitatea mentală şi culturală a celui pe care îl aveţi în faţă. Pînă unde poate fi împins compromisul? Pînă unde conştiinţa dvs. profesională poate funcţiona, şi de unde începe drama supravieţuirii şi a existenţei? Felul în care vorbesc acuma are o simplitate deliberată, este felul în care gîndesc atunci cînd merg pe stradă în Bucureşti, este un mod de a vorbi care apare la capătul întrebărilor pe care mi le-am pus de-a lungul acestor 20 de ani văzînd ce se întîmplă în Bucureşti. Nu e o discuţie comodă. Nu îmi propun să vă flatez, ci pur şi simplu să discut ca membru intelectual al comunităţii bucureştene – care nu există, cum spuneam – ce cred despre ceea ce văd venind din direcţia profesiunii dvs. Mi-e greu de fiecare dată cînd trec cu maşina prin Piaţa Charles De Gaulle să privesc blocul Vodafone, cînd ştiu că a fost premiat de Ordinul Arhitecţilor: o clădire care în sine are virtuţile ei, bănuiesc, dar care, plasată acolo, pur şi simplu a scos din scară Bucureştiul, aşa cum a scos din scară Bucureştiul clădirea băncii din spatele Muzeului Antipa, aşa cum au scos din scară Bucureştiul alte şi alte clădiri care au apărut. Cu a cui răspundere? În nici un caz nu m-a întrebat cineva pe mine; în nici un caz nu cred că pot fi întrebaţi locuitorii Bucureştiului, al căror vot, pentru mine, aşa cum arată ţara noastră, nu contează. Şi atunci, întrebarea mea este: pentru Dumnezeu, cine răspunde pentru felul în care arată Bucureştiul, pentru felul în care se dărîmă case din săracul patrimoniu pe care îl avem, pentru felul în care se înalţă uneori lucruri care, repet, ca proiecte arhitecturale sînt, pesemne, cu totul meritorii, dar amplasate acolo constituie un scandal? De fapt, ce aşteptaţi de la noi? Pentru că sînteţi cu adevărat izolaţi: în practicarea meseriei dvs., în singurătatea dvs. şi în răspunderea dvs.