Despre substanța etică a arhitecturii

Kázmér Kovács: În mod simplu, poate prea simplu, relaţia dintre arhitectura de nou şi arhitectura conservatoare de patrimoniu se pune în termeni antagonici, ceea ce, după convingerea mea, este o eroare de percepţie. Cele două atitudini edificatoare sînt complementare. Oare abordarea spaţiului public de către locuitori şi abordarea tehnică şi marginală de către profesionişti pot fi despărţite de semnificaţia şi posteritatea sa?

Ciprian Mihali: Vreau să ridic puţin moralul: nu sînt bucureştean, nu iubesc Bucureştiul, nici nu-l detest. Am început să-l cunosc îndeaproape şi cu mare plăcere cînd eram bursier al Colegiului „Noua Europă“, timp de trei ani am făcut cîteva zeci de mii de kilometri în trenul dintre Cluj şi Bucureşti şi pe străduţele din jurul Colegiului. Aşadar, am o relaţie mai degrabă plăcută, dar distantă cu el: nu mă pasionează şi nici nu-mi afectează visele. La Cluj avem toate motivele de optimism – am dat miniştri străluciţi, am dat un grup de stînga revoluţionar, am dat un prim-ministru curajos, am dat o campioană a României la fotbal şi, mai nou, am dat cel mai tînăr şi mai dinamic preşedinte al Ordinului Arhitecţilor. Prin urmare, viaţa e frumoasă la Cluj... Trebuie să vă spun că îi frecventez pe arhitecţi, dintr-un soi de complicitate cu paşii calculaţi, după încheierea tezei de doctorat, pentru că m-au pasionat aceste discipline sau preocupări vocaţionale. Am tatonat terenul de partea arhitecţilor, de partea juriştilor şi de partea medicilor. Toate cele trei categorii sînt bănoase, dar cei mai simpatici rămîn arhitecţii, oricum am lua-o. Toate trei sînt profesii vocaţionale, poate printre ultimele pe care societatea noastră le permite. În ce constă această chemare pe care societatea modernă a creat-o ca pe un factor de responsabilitate socială? Juristul, omul legii, este chemat să facă dreptate, medicul este chemat să redea sănătatea, arhitectul este chemat să îngăduie locuirea. Dar dacă dreptatea şi sănătatea presupun mai degrabă gesturi şi intervenţii excepţionale – nu sîntem, din fericire, bolnavi tot timpul şi nici neîndreptăţiţi tot timpul – cu arhitectura ne zbatem zi de zi. Iar dacă îi vedem la televizor mai des pe medici şi pe jurişti decît pe arhitecţi este şi pentru că rănile nedreptăţii şi rănile sistemului sanitar sînt mai dureroase sau măcar mai evidente şi mai spectaculoase, într-o societate ea însăşi spectacularizată. Arhitectura este mai discretă din acest punct de vedere. Dar este o discreţie permanentă, zilnică. Apropiindu-mă de arhitectură, m-au interesat dimensiunea ei cotidiană şi felul în care ea ne afectează în gesturile şi în simţămintele cele mai mărunte. Dacă dl Liiceanu, dl Pleşu şi dl Cărtărescu au această senzaţie rănită, această iubire rănită şi acest amestec de dragoste şi ură faţă de Bucureşti, aşa cum le putem avea şi noi faţă de Cluj – căci şi Clujul este o rană deschisă – este pentru că felul în care arată oraşul, materialmente vorbind, la nivelul senzaţiilor, este ceva care lucrează pe pielea, pe epiderma corpului şi gîndurilor noastre în fiecare moment. Înjurăm sistemul medical o dată pe an, avocaţii ne enervează punctual; arhitectura este discret, dar permanent prezentă. În felul acesta, ea face oraşele de astăzi nelocuibile; şi cînd spun „nelocuibile“ mă refer la sensul heideggerian al termenului, acela de a putea să fii în oraş. Îl invidiez pe Mircea Cărtărescu că a putut să fugă din oraşul real în cel imaginar şi că a putut visa case. Dacă tot e vorba despre vise, trebuie să vă spun că de mulţi ani încoace visez numai călătorii în locuri dintre cele mai bizare, nu visez niciodată că sînt într-un loc. S-ar putea ca arhitectura, aşa cum arată ea astăzi în oraşele noastre, să ne îngăduie tot mai puţin să visăm. Arhitectura nu este o substanţă generatoare de imaginaţie. Ea este o arhitectură plată, iar această platitudine a ei nu se compensează nici prin înălţimea turnurilor – care este o pseudo-soluţie la platitudine – şi nici prin strălucirea sau luxul materialelor. Ea nu îngăduie, din acest punct de vedere, visarea, nu îngăduie profunzimea. Acea casă despre care vorbeşte Mircea Cărtărescu este o casă cu cotloane, aşa cum o defineşte Gaston Bachelard: are cotloane, are ascunzişuri, generează spaime, generează sentimente contradictorii, generează reverii, te poartă într-un întreg evantai emoţional, senzitiv şi imaginar. Casele în care locuim, clădirile publice pe care le frecventăm nu îngăduie nici un fel de visare, ele sînt construite cu sens unic, cu simţ unic, sînt destinate unei singure funcţiuni: locuirea pur funcţională, metri pătraţi, impozit pe metrul pătrat, clădirea publică destinată strict unei funcţiuni. Casele nu au profunzimi, nu au straturi. Toate acestea ţin de un soi de „mizerie simbolică“ a spaţiului public. Termenul nu se referă doar la sărăcia simbolizării, ci şi la decuplarea care are loc între cei care produc simboluri şi cei care le consumă. Nu mai sîntem, noi înşine, producătorii propriilor simboluri, semnificaţii, valori: le consumăm. Or, simbolizarea şi valorile sînt acest element de cheag, de articulare a relaţiilor dintre noi. Ca să fim cu ceilalţi, e nevoie să punem ceva între noi. Or, nu avem ce să punem între noi. Există firme care pun ceva între noi, există oferte, există promoţii la mediere; instanţele şi instituţiile de mediere se înmulţesc pe măsura creşterii distanţei dintre noi şi a singurătăţii noastre.

Revin la întrebarea lui Kázmér Kovács despre spaţiul public şi semnificaţia sa. Eu aş citi expresia „arhitectura spaţiului public“ într-un alt sens: nu avem o arhitectură în spaţiul public şi nu avem arhitectură şi spaţiul public, ci este vorba despre o arhitectură a spaţiului public. E limpede că termenul „arhitectură“ nu se referă aici la meseria arhitectului, nu se referă nici măcar la o sumă de obiecte create, ci la un soi de proces: „arhitecturarea“ spaţiului public, care este un proces complex, eterogen, nesfîrşit, permanent deschis. În acest proces, arhitectul are o contribuţie parţială. Şi cred că responsabilitatea este una împărtăşită. Altfel spus, arhitecturarea a ce? Nu există un spaţiu public anterior pe care arhitectul ar veni să-l umple cu obiecte. Nu există pe de o parte arhitectura, iar pe de altă parte spaţiul public. Mai mult, aş spune că nici nu există spaţiu pînă nu există arhitectură. Spaţiul începe odată cu primul gest al unei scobiri într-o peşteră, al înălţării unei fundaţii, al fixării unui zid: abia atunci începe să existe spaţiul. Spaţiul public începe să existe, la rîndul lui, abia după ce există o intervenţie arhitecturală: este un gest iniţiatic. Responsabilitatea arhitectului vine din clipa primă în care „taie“ spaţiul, croieşte. Arhitectul e un lucrător de fineţe: aşa cum e filozoful un lucrător de fineţe cu conceptele, arhitectul o face în materie; într-o materie care nu e neapărat fizică – beton, cărămidă etc. –, ci este materia care ne ţine pe noi ca fiinţe materiale (nu duhuri, nu fantome, nu îngeri) laolaltă cu ceilalţi. Dacă lucrurile stau în felul acesta, atunci arhitectul liberează spaţii, le produce, creează condiţiile unei libertăţi fără de care noi înşine nu am putea fi unii împreună cu alţii. În ce fel „arhitecturarea“ spaţiului unui oraş cum este Clujul prin instalarea a trei sute de camere de luat vederi în oraş – care este în sine un gest de intervenţie spaţială masivă – ne permite să fim mai liberi, mai destinşi, mai umani unii cu ceilalţi? Cînd vorbim de responsabilitate, eu mă gîndesc la substanţa etică a arhitecturii. N-aş vedea arhitectura ca operă de artă şi nu gustul e cel care ne doare mai tare. Este mulţimea gesturilor, a sentimentelor şi a atitudinilor pe care ni le provoacă arhitectul în momentul în care înalţă o construcţie. El o pune la locul ei – în cartier, pe deal, pe stradă. Care vor fi gesturile şi reacţiile zilnice, miile de reacţii faţă de ea? Mircea Cărtărescu spunea că a trăit 25 de ani într-o casă: acolo a avut loc un proces de compenetrare – el „intră“ în casă, casa „intră“ în el. Cum „intră“ oraşele în noi, cum „intrăm“ noi în oraşe zi de zi? Nu mă gîndesc la excepţiile nedreptăţii sau ale bolii, ci la bombardamentul mărunt şi permanent pe care arhitectura îl provoacă asupra noastră. De aceea mi se pare că, înainte de toate, arhitectura este substanţă etică, adică ethos, practici, obişnuinţe. De aceea, refacerea oraşului astăzi în România este un proces atît de traumatizant, pentru că există obişnuinţele sedimentate, straturile de obişnuinţe, există o geologie întreagă a felului nostru de a fi şi care nu se schimbă prin nişte pereţi mai frumoşi – sau „bandajaţi“, sau revopsiţi. Aşa cum pereţii aceia sînt uzaţi, aşa sîntem şi noi uzaţi de ei. Simpla spoială nu ajută şi cu atît mai puţin ajută calitatea gestului arhitectural aşa cum o vedem în cartierele noi de la marginea marilor oraşe.

Dacă arhitectura este un gest etic, este şi un gest politic. Acest ethos este unul al cotidianului, dar face posibilă politica într-un anumit sens. Nu politica instituţională a unui guvern – ci pluralitatea a ceea ce sîntem noi; faptul că ne suportăm unii pe alţii ca diferiţi şi faptul că putem duce cu noi diferenţele dintre noi se vede sau nu se vede în arhitectură. Se vede astăzi în ce grad sîntem toleranţi sau intoleranţi faţă de măsuri punctuale care au fost luate în Cluj, de exemplu, pe strada Coastei – celebrul caz în care, peste drum de casa primarului, o colonie de romi a fost evacuată la minus 15 grade în luna decembrie pentru a fi mutată lîngă groapa de gunoi, în aşa-zisă „locuire de urgenţă“ sau „locuire socială de urgenţă“. S-a spus că „sînt insuportabili în centrul oraşului, sînt murdari, ne fac de ruşine, primarul trece zilnic prin preajma lor, să-i evacuăm ca să facem un oraş mai curat şi mai frumos“.  Prin urmare, spre deosebire de cazul Bucureştiului, nu cred în valenţe estetice, igieniste, ordonate ale spaţiului public. El este mai întîi public şi abia apoi spaţiu: este eterogen, fragmentat, este neplăcut, eventual ostil – dar el funcţionează numai în felul acesta. Consensul îl omoară şi îl face spaţiu funcţional. La Cluj ne simţim foarte bine fiecare dintre noi în cele două malluri, în care consensul e deplin. Mai mult, într-unul din ele, Pollus, s-a recreat oraşul, căci aleile din el se numesc „Avram Iancu“, „Mihai Eminescu“ ş.a.m.d.: oraşul s-a mutat la mall, fizic, iar centrul oraşului este pustiu. Aşa-zisul spaţiu public, care ne doare pe noi, nu mai este în spaţiu: ori avem „spaţiu verde“ – care e un spaţiu de divertisment, pe dealurile de lîngă Cluj sau în altă parte – ori avem „public“, iar publicul acesta nu mai este spaţial: s-a rupt „spaţiul public“ ca atare în „spaţiu“ şi „public“. Cei doi termeni se întîlnesc rar şi, cînd se întîlnesc, nu dau ceea ce am vrea noi să dea.