El Dorado se transformă

Astăzi nu mai există El Dorado sau, cum spune şi cîntecul, El Dorado n-a murit, El Dorado se transformă, asta pentru că, dincolo de a fi o realitate materială, este în primul rînd o nevoie psihologică a omului, e speranţa de mai bine, de extraordinar de bine. De ce spun acest lucru aparent abominabil, că nu mai există? Pentru că astăzi acest tărîm al făgăduinţei, concret sau fictiv, unde totul era posibil, unde transformarea radicală era posibilă, aproape obligatorie, a dispărut de pe hartă, el s-a generalizat în aşa măsură încît există o „filială“ a lui în fiecare continent, chiar în fiecare stat, care se numeşte, în funcţie de fiecare individ, ţară sau oraş. Cei nefericiţi la oraş vor să plece la ţară şi invers. Pentru că lumea de azi nu mai este împărţită în ţări care tind să fie din ce în ce mai asemănătoare între ele, din foarte multe puncte de vedere, ci în ţară şi oraş.

America a fost pînă nu de mult un loc al tuturor posibilităţilor, un loc în care toţi sărmanii acestei lumi voiau să ajungă şi să îşi facă un cuib unde să moară zîmbind în sicriu de aur. America era oraşul suprem care avea de toate, iar restul lumii era o „ţară“ săracă, murdară şi nedreaptă. Acest loc şi aceşti oameni au existat sau mai există încă, dar „el“ nu a mai fost „upgradat“ de mult, iar „ei“ au acum peste 70 de ani. America a fost atît de mult timp şi cu atîta intensitate El Dorado, încît s-a epuizat, a devenit un stat obişnuit, oamenii au alergat cu atîta ardoare spre ea, făcînd atîtea sacrificii, încît în ziua de azi acest lucru s-a demodat complet. Idealul acela mare s-a transformat în mai multe idealuri mici, individuale, orientate spre ţeluri simple, palpabile: un apartament cu patru camere într-o zonă de lux la oraş sau o casă cu nişte teren în jur la ţară, într-o zonă pitorească. Cine vrea să plece acum în America nu e cineva care vrea să se realizeze, ci acela care şi-a pierdut orice speranţă de realizare în general în viaţă, pentru că, acum, România este ea însăşi „o ţară a tuturor posibilităţilor“. Cel ce vrea să emigreze vrea doar un apartament cu o cameră în Brooklyn sau o casă părăginită din Wisconsin. Acum, aici, poţi deveni Donald Trump, poţi face exact ce făcea un american atunci cînd locuia în „El Dorado“ – important e să vrei.  Ei – va spune cititorul cîrcotaş –, de ce să vorbim despre trecut, hai să vorbim despre prezent – de exemplu, legislaţia lor e mult mai îngăduitoare decît a noastră. Poftim? Absurdul din legislaţia americană ocupă site-uri întregi pe Internet, şi nu mă refer doar la taxe şi impozite care pun probleme pînă şi unui computer performant. Ideea e că românii sînt copii răsfăţaţi, crescuţi de mama lor în puf, cărora li s-au adus la nas de toate şi care nu au fost nevoiţi să muncească din greu o zi în viaţa lor, prin urmare orice obstacol li se pare de netrecut şi, din această cauză, se supără, aruncă în capul părinţilor cu jucăriile vechi şi urlă cu patimă după altele noi. De aia vor să plece în America şi tot de aia foarte mulţi se întorc cu coada între picioare, căutînd ţîţa caldă şi protectoare a mamei sau, în caz mai rău, rămîn acolo din încăpăţînare ori ruşine şi mor nefericiţi în mizerie, o mizerie mult mai murdară decît cea de la Paşcani. Oamenii aceia, care au venit în Lumea Nouă şi care au debarcat cîndva cu miile de pe corăbii înţesate de păduchi şi şobolani, erau muritori de foame, cu adevărat muritori de foame, adică nu aveau nimic de mîncare şi au ajuns departe prin muncă grea, foarte grea. Oamenii de astăzi care „pleacă“ acolo sînt indivizi care nu au cu ce-şi plăti ratele la casă, maşină, telefon etc. şi vor să ajungă departe prinzînd un loc confortabil la o firmă mare. Poate exista oare vreun termen de comparaţie între unii şi ceilalţi? 

Îmi amintesc cu mare plăcere o discuţie pe care am avut-o, în timpul şederii mele peste Ocean, cu unul dintre oamenii trecuţi de cei 70 de ani pomeniţi mai sus, care au trăit cu adevărat în El Dorado şi au simţit pe propria piele evoluţia fulminantă invocată atît de des. 
Eram invitat la o întrunire de familie ce se făcea anual în luna mai la casa unde au locuit la început primii lor veniţi, într-un loc încă izolat de civilizaţie din statul Carolina de Nord. Se gătea tradiţionala „stew“, un fel de tocăniţă cu de toate, într-un ceaun mare, agăţat de un trepied în curte, şi se dormea o noapte afară, în jurul focului. Erau descendenţi dintr-o familie de germani care imigraseră în America din motive religioase şi, fireşte, materiale, n-aveau unde sta şi ce mînca, la propriu. Au primit acel teren de la statul american pentru a-l cultiva, iar de acolo a urmat evoluţia de care vorbeam. Acum toţi erau împrăştiaţi în toată ţara cu nepoţi, strănepoţi, case, afaceri etc. Persoana în cauză era ultimul supravieţuitor din prima generaţie de copii, adică cel care a trăit să spună povestea începuturilor. 

Nu pot să menţionez tot, dar mă limitez la un singur aspect grăitor: la întrebarea mea – Care a fost cea mai grea perioadă a familiei? – mi-a răspuns că a fost cea a Marii Crize economice din ’29-’33. Majoritatea îşi pierduseră locurile de muncă şi erau ameninţaţi din nou de foamea şi nesiguranţa de care fugiseră cu ani în urmă. L-am întrebat uşor stînjenit: „Nu v-a trecut prin minte ideea de a va întoarce în Germania?“. El a zîmbit şi mi-a răspuns pe un ton şăgalnic: „Să fugim din nou, nu eram deja fugiţi?! Nu, domnule, am rămas cu orice preţ“.

Briscan Zara este doctorand în cadrul Şcolii Doctorale de studii filozofice, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi.