Promisiunea uitată a preşedintelui Obama
Se întîmpla pe 22 ianuarie 2009: de abia instalat la Casa Albă, Barack Obama semna un act solemn prin care se angaja să închidă penitenciarul de la Guantanamo creat de administraţia Bush ca instrument în „războiul împotriva terorismului”. În 2011 se împlineşte un deceniu de la înfiinţarea acestui teritoriu de non-drept în care sute de oameni sînt ţinuţi prizonieri fără să fi fost condamnaţi de vreo instanţă. Şi doi ani de la promisiunea (neîndeplinită) a preşedintelui Obama.
Decretul prezidenţial prevedea închiderea centrului de detenţie de la Guantanamo – o enclavă a SUA pe teritoriul cubanez – cel tîrziu într-un an şi îngheţa funcţionarea tribunalelor militare speciale instituite de administraţia Bush, tribunale aspru criticate de organizaţiile pentru drepturile omului şi de candidatul la preşedinţie Barack Obama. Poziţia de preşedinte nu asigură însă şi succesul măsurilor scontate: închiderea centrului de detenţie de la Guantanamo s-a transformat într-o cursă cu obstacole.
Una dintre problemele principale ale Casei Albe este soarta prizonierilor. Tabăra de la Guantanamo a găzduit încă de la începuturile sale, după 11 septembrie 2001, peste 700 de prizonieri acuzaţi de legături cu Al-Qaeda şi organizaţii ale talibanilor din Afganistan. La începutul acestui an, după eliberarea unora dintre deţinuţi, transferul în alte ţări şi condamnarea altora, numărul celor rămaşi efectiv la Guantanamo a scăzut la 200. Fiecare eliberare a fost rezultatul unor îndelungi şi complicate negocieri, căci mulţi dintre cei deţinuţi sînt acum ei înşişi vînaţi de talibani (fiind consideraţi trădători). Unii dintre prizonieri au fost trimişi în ţări care le pot asigura protecţia, precum Franţa sau Marea Britanie. Alţii – cum ar fi uigurii (musulmani din provincia chineză Xinjiang) – a trebuit să fie transferaţi în alte ţări dispuse să-i primească (Elveţia, Albania), fapt ce a amplificat încă şi mai mult tensiunile dintre SUA şi Beijing. Alţii, foarte puţini la număr, au fost aduşi pe teritoriul american în baza unei schimbări a statutului de excepţie de la Guantanamo la statutul de justiţie ordinară. Însă pînă şi aceste decizii sînt controversate. Cînd guvernul a anunţat, de pildă, că Khalid Sheikh Mohammed va fi judecat de un tribunal civil de la New York, numeroase organizaţii care militează pentru drepturile omului au contestat decizia.
Pentru alţii, care încă mai aşteaptă să fie judecaţi, administraţia Obama a vrut să construiască un centru special de detenţie la Thomson, Illinois. Dar, spre surprinderea tuturor, proiectul a fost respins în Senat cu o majoritate covîrşitoare. De fapt, unii dintre aleşii democraţi au avut, cum se spune în limbajul politic american, „picioare reci“ (cold feet), adică le-a fost frică să nu pară indecişi în chestiuni legate de securitatea naţională. În aşteptarea momentului electoral intermediar (alegeri care se vor desfăşura anul acesta în unele state), senatorii s-au gîndit că e poate prea riscant să accepte propunerea doar de dragul unei promisiuni făcute de Obama – promisiuni care oricum nu contează prea mult în climatul politicii interne. Probabil că pînă la urmă centrul de detenţie de la Thomson se va construi, dar asta nu înseamnă că Obama a scăpat de probleme; pentru că în SUA nu pot fi reţinuţi prizonieri în afara normelor de drept, aşa cum se întîmplă în prezent la Guantanamo.
Pe de altă parte, există 50 de persoane judecate de tribunalul militar care nu pot fi nici eliberate, pur şi simplu (căci nu au unde să meargă), dar nu pot fi nici condamnate într-o jurisdicţie ordinară. În loc să fi instituit două categorii (cei eliberaţi şi cei condamnaţi), s-a recomandat instituirea unei a treia, a celor urmăriţi în stare de arest pe timp nelimitat, fără termen de judecată. În aceste condiţii nu se poate spera, pe termen scurt, la închiderea penitenciarului.
Una peste alta, Barack Obama are toate motivele să acuze „greaua moştenire“ a lui George W. Bush: nu e uşor să gestionezi două războaie şi consecinţele etice adesea dificile. Guantanamo precum şi închisoarea de la Bagram (Afganistan) fac parte din această moştenire. Dar discursul cu moştenirea nu are cum să ţină prea mult. Între timp, războiul din Afganistan a devenit şi războiul „său“, mai ales de cînd a decis să mărească efectivele americane şi mai ales după revocarea brutală a lui McChrystal, şeful forţelor NATO, care i-a oferit lui Obama şansa de a-şi afirma autoritatea în poziţia de „comandant-şef“. Contrapartida acestei creşteri a autorităţii, dar şi agenda politică încurcată şi opoziţia deosebit de virulentă sînt motivele pentru care lui Obama îi este acum imposibil să-şi ţină toate angajamentele. Cel care se dorea o antiteză a lui Bush a fost constrîns să-şi asume tocmai zona de umbră a mandatului fostului preşedinte. Încă o dată, realpolitik a cîştigat în faţa idealului.
(după Tribune des droits humains, www.infosud.org) (M. M.)
