Tema săptămînii

- Era un banc spus pe vremuri de preşedintele Ronald Reagan. Cică: în calea agriculturii comuniste existau patru mari obstacole: iarna, primăvara, vara şi toamna. Astăzi care sînt obstacolele majore în calea agriculturii din fostele ţări comuniste? - Tot astea.

Atunci, în copilărie, întîmplarea pe care o evoc imediat mi s-a părut absolut de neînţeles pentru că, pentru întîia dată, învăţătoarea mea, doamna Ana Jingoiu, a acceptat să trăiască, în faţa tuturor, cîteva momente de ezitare şi nesiguranţă, dînsa – cea care avea totdeauna o teribilă stăpînire de sine prin care ne stăpînea, în fond, şi pe noi.

Pe Măcăţel am găsit-o, acum vreo opt ani, abandonată în faţa porţii. Fiindcă era tare mică (o plimbam ţinînd-o, efectiv, în palmă), am decis s-o luăm în îngrijire „doar pentru vreo două săptămîni“, urmînd ca între timp să-i găsim un stăpîn; însă ca, probabil, în majoritatea situaţiilor, săptămînile s-au făcut luni, apoi ani.

La puţin timp după uciderea lui, numele de alint şi pomenire al lui Ceauşescu a devenit Ceaşcă. Această alunecare semantică de la „odiosul dictator“ la „Ceaşcă“ mi s-a părut de fiecare dată paradoxală. Ceaşcă e hazliu, sună aproape a nume de alint, e ca o dezmierdare ludică, un nume de amic intim cu care ai o relaţie bazată pe ironie cordială, antren şi bună dispoziţie.

Andrei Pleşu observa, cîndva, într-un articol, că lingviştii pot spune foarte multe despre o propoziţie precum „Ion trece strada“, dar mai nimic (relevant) despre „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri“. Ca şi căderea unui măr din pom, o propoziţie simplă subiect-verb-complement poate părea, într-adevăr, ceva extrem de prozaic.

Românizarea sau schimbarea numelui de familie în comunităţile etnice minoritare e un fenomen frecvent, doar că în cazul evreilor schimbarea e mai problematică (cum altfel?) şi provoacă reacţii de respingere din partea autohtonilor, dar şi a mediului evreiesc.

Unica modalitate de a-ţi pune singur numele pe cer este să descoperi o cometă. E mai uşor decît pare, dacă ai cer negru de ţară, binoclu gigant şi timp de observaţii înainte de răsăritul şi după apusul Soarelui. Dovada sînt cometele Daimaca descoperite cu un binoclu de către un simplu profesor de matematică din Tîrgu-Jiu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

De cele mai multe ori sînt rebotezată, în spirit latin, Carina, sau chiar Carmen, de urechi mai surde. Primesc săptămînal o publicaţie culturală pe numele Dna Karim Budrugeac şi uneori mail-uri adresate lui Cher monsieur Karim.

Am trecut cu capul sus de „Maria Mirabela“, „Maria e fata cu zîmbet de foc“ şi „Maria, Maria, ce nume frumos / La fel ca sufletul din tine“ şi nu mi-a părut niciodată rău că mama mi-a ales un nume atît de comun, pentru că puteam să sărbătoresc două onomastici.

"Dintre ritualurile pe care romii le îndeplinesc cu ocazia botezului, amintim cîteva: nou-născutului i se pune baier (obiect de pază) – o punguţă de cîrpă roşie cu un ban de argint, un fir de busuioc şi o bucăţică de zahăr, legată la gît; sub pernă i se aşază un cuţit sau un foarfece, să-l apere de duhurile rele ale nopţii."

Problema imaginii României în lume nu se va rezolva pînă cînd nu vom rezolva chestiunea imaginii ei chiar în România. Discuţia e nevoie să înceapă aici, în spaţiul public, iar deciziile corecte trebuie luate şi aplicate tot aici, mai întîi. Un brand nu se poate promova nicăieri în lume perpetuînd o părere proastă despre sine.

Am cunoscut comunităţi de români în străinătate care trăiau într-un fel de enclave româneşti, cu minime conexiuni de supravieţuire cu locul în care erau. Tot ce făceau era să se plîngă de cît de prost e acolo, cît de buni sînt românii în comparaţie cu localnicii, ce dor le e de România, doar că, din păcate, aici cîştigă mai mulţi bani şi atunci sînt obligaţi să rămînă.

Patriotismul ţine doar de modul în care ştii să te bucuri de lucrurile din jurul tău. Şi să le simţi aparţinîndu-ţi, chiar dacă ele aparţin în acelaşi timp, în mai mică sau mai mare măsură, acelor oameni împreună cu care formezi o comunitate. Să le simţi aparţinîndu-ţi în sensul în care poţi să te defineşti prin ele.

"Nu, nu exista nici o presiune. Pot să vă spun că oamenii de succes pot să aibă orice naţionalitate şi nu vor avea din cauza asta nici un fel de presiune. Şi cînd am fost şi antrenorul echipei naţionale a Ungariei, şi acolo m-au întrebat acelaşi lucru."

Mi s-a spus de prea multe ori că trebuie să-mi iubesc Patria. N-am înţeles cum. „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?“ – cred că am intuit „şantajul“ şi „diversiunea“ înainte de a cunoaşte termenii. Lipsa de subiect comun între „oamenii mari“ şi „cei mici“, între ideologie şi cetăţeni produce conversaţii jenante.

Maiakovski avea un poem despre cît de mîndru e el cu paşaportul sovietic. Am simţit acea mîndrie cînd eram mic, mestecînd gumă mai tare decît cauciucul, bînd suc din borcane de trei litri şi purtînd în piept insigna de pionier cu chipul lui Vladimir Ilici, mic şi blond.

"Nu cred în patriotism. În ziua de azi, e foarte delicat să-ţi negociezi o poziţie între globalizare şi naţionalism, iar artiştii ar trebui să păstreze o distanţă şi un simţ critic faţă de politicile oficiale naţionale şi transnaţionale şi să conştientizeze toate încercările de manipulare, politizare, apropriere a discursului lor."

„Relaţia dansului românesc cu România era oricum dificilă şi îmi era teamă de o abordare „traumatică“ sau „justiţiară“ sau de o glorificare a acestui trecut atît de puţin cunoscut. Eram conştient de complexele şi obsesiile naţionale, care revendică şi doresc să fabrice tot felul de eroi.“

E ceva profund greşit într-o ţară din care, de cîteva generaţii, dorinţa cetăţenilor de a scăpa de aici e mai mare decît dorinţa de a rămîne acasă. Fiindcă orice plecare e traumatizantă, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi e un gest de curaj căci implică un risc serios. Un act de curaj disperat: nu e uşor să pleci de acasă.

Între România, te iubesc! (mult mai exigentă în selectarea tematicii şi a protagoniştilor) şi agonia şi extazul de la Românii au talent (spectacol complet, de la penibil la sublim), cu cine credeţi că se identifică mai mult românii? Cu cei de care pot fi şi mîndri, dar de care pot să şi rîdă, în acelaşi timp!

Ce mai rămîne? Cum ne mai iubim azi ţara? Ce-i mai spunem, ce-i mai şoptim, ce-i mai cîntăm, cum o mai mîngîiem, ce mai facem pentru ea? Ce-ţi mai dorim noi ţie, dulce Românie, zilele astea?

Am plecat în 1994 la facultate în Bucureşti pentru că la Tîrgovişte nu exista Universitate. Am lăsat acasă un oraş pe care nu îl conştientizam la 18 ani, nu puteam să-l judec sau să-l admir... era locul în care m-am născut, în care trăiam şi atît. Mă bucuram de el aşa cum era, probabil şi pentru că nu ştiam cum e în altă parte. O personalitate a oraşului?

Cristi şi Adi sînt azi bărbaţi în toată firea, încărcaţi cu responsabilităţile unor capi de familie şi care încearcă să glumească atunci cînd vine vorba despre problemele legate de calviţie. Am copilărit împreună, iar ei, după absenţa motivată din timpul armatei şi a anilor de facultate, s-au întors în Ştei.

„Trebuie să scriem despre cum e viaţa tinerilor într-un oraş de provincie, oportunităţi şi dezavantaje“, „ce tare!“.  Au în jur de 18 ani, sînt în clasa a XII-a, la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, unde am fost elevă şi eu.

Nu se vorbeşte prea des despre noi. De fapt, am impresia că noi sîntem singurii care vorbesc despre Focşani. Ciudat şi Focşaniul ăsta. Ciudat tare! Dacă mă identific cu oraşul? Momentan, da. Zic momentan, la fel ca toţi adolescenţii care s-au născut aici.

„Şi ce faci tu acolo, la Brăila?“ Deşi apare frecvent şi previzibil, întrebarea mă pune mereu în dificultate. Recunosc imediat nuanţa ironică, ce ameninţă să prindă accente de miştocăreală, a interlocutorului meu „get-beget bucureştean“. Nu m-aş încumeta să fac o apologie a oraşului de provincie, totuşi Brăila nu e chiar capătul pămîntului.

În clasa a XII-a eram pe cai mari. În loc să învăţ pentru Bac, umblam pe la olimpiade de filozofie şi istorie. Mai mult, după ce am prezentat Balul Bobocilor, am devenit şi unul dintre elevii populari ai liceului. Profa de latină îmi citise în palmă că sînt predestinat unui traseu academic fără cusur, deoarece aveam o linie a intelectului foarte pronunţată.

"Bineînţeles că un oraş mic poate fi mare, şi invers! Şi uite cum mi se ridică mingea la fileu ca să pot aminti despre un criteriu neconvenţional, dar foarte valabil, de ierarhizare urbană, aplicat în Marea Britanie: criteriul care ridică o aşezare umană la rang de city este… existenţa unei catedrale."

„Zidul Berlinului  a căzut în lumea arabă“ Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor.

Sofiane Chebouki a intrat în comă profundă la secţia de arsuri grave a spitalului din Annaba, al treilea oraş ca mărime al Algeriei, aflat la cîţiva kilometri de graniţa tunisiană. „80% din suprafaţa corpului prezintă arsuri de gradul doi sau trei.

„De ce eşti îngrijorat? Vrei să-mi spui ceva? Nu-ţi fie frică!“ spune bărbatul brunet aplecat ameninţător peste banca din care un puşti îl priveşte topit de frică. Aşa începe videoclipul pentru „Rais Lebled“, cîntecul care a devenit imnul revoluţiei din Tunisia fiind preluat şi de tinerii din celelalte ţări arabe răzvrătite.

Din 1989, lumea nu a mai asistat la o asemenea contagiune impetuoasă a libertăţii şi democraţiei, ale căror pasiuni arzătoare au cuprins o vastă şi veche regiune, cu o nevoie stringentă de reformă. Din Maghreb pînă în Levant şi Peninsula Arabică, istoria arabă s-a urnit spre o nouă destinaţie. O nouă generaţie de lideri pare a aştepta să intre pe scena istoriei.

Într-un articol relativ recent (2010), Larry Diamond se întreba de ce al „treilea val“ al procesului global de democratizare (Huntington) nu a atins Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (OrMAN) – sau, mai precis, statele arabe. Într-adevăr, în timp ce valul început în sudul Europei cu Revoluţia Garoafelor în 1974 a făcut înconjurul lumii, atingînd America Latină, Asia şi Estul Europei spre sfîrşitul anilor ’80, statele arabe nu au fost „contagiate“ pînă de curînd.

S-a încercat. Niciodată mijloacele militare nu au putut impune singure o societate democratică. Epopeea din Irak, dar şi a celui mai lung război din istoria SUA – cel din Afganistan – o dovedesc cu prisosinţă. Odyssey Dawn e un nume frumos pentru o necesară, dar gravă opţiune în Libia.