Tu de ce nu pleci din România?
Am scris România! Te pup în august 2004, moment în care aveam în buzunar un paşaport cu viză de studii în Statele Unite şi o bursă Open Society Institute pentru un an. Pe data de 23 august 2004 am şi ajuns acolo. Piesa a fost scrisă în cadrul workshop-ului de dramaturgie „Cum să scrii ceva nou“, coordonat de Roberta Levitow şi Nicolae Mandea, la Bistriţa şi Colibiţa. Iniţial, în momentul în care am propus povestea piesei pentru dezvoltare în workshop, Levitow mi-a explicat că i se pare neverosimilă – nu avusese nici o experienţă cu trenul în România. Însă, la un an după, în urma unei scurte călătorii cu trenul pe ruta Cluj – Bistriţa, a experimentat pe propria piele cum stau lucrurile şi n-a mai existat nici un dubiu.
Marea dilemă a românilor – să plece sau să rămînă în România. Am trecut prin asta cu vîrf şi îndesat, mi-a fost recomandat de multe ori să plec, să îmi găsesc un alt loc, pentru că „aici n-o să se întîmple nimic, niciodată“. Am cunoscut comunităţi de români în străinătate care trăiau într-un fel de enclave româneşti, cu minime conexiuni de supravieţuire cu locul în care erau. Iar în lumea lor ermetic închisă, tot ce făceau era să se plîngă de cît de prost e acolo, cît de buni sînt românii în comparaţie cu localnicii, ce dor le e de România, doar că, din păcate, aici cîştigă mai mulţi bani şi atunci sînt obligaţi să rămînă şi astfel să-şi poată sprijini şi rudele rămase în România. Şocant însă era să descoperi că ei rămăseseră blocaţi în momentul plecării şi că reprezentarea lor despre ce se întîmplă aici şi cum stau lucrurile nu avea mare legătură cu realitatea.
Pe de altă parte, îmi amintesc de o discuţie cu un amic, medic chirurg, căruia i-am pus aceeaşi întrebare: „Tu de ce nu pleci din România?“ la care el mi-a răspuns: „Şi ce să fac acolo? Să tratez bube? Aici mai prinzi o tumoare de şase kile, că doar cînd îi iese pe ochi vine la doctor. Simţi şi tu că faci ceva, că operezi, nu că eşti cosmetician cu diploma de medic“.
O „love and hate relationship“ cu România – aşa încerca Levitow să-şi explice furia noastră maximă manifestată simultan, paradoxal, cu dorinţa de a face ceva aici, de a schimba ceva, de a propune altceva. Pe de altă parte, nu cred în varianta „marelui sacrificiu“ pentru România, nu cred că merită să faci ceva aici, doar ca să fii filmat la spital pe patul de moarte şi transmis în direct pe vreo opt posturi de televiziune şi filmat şi în coşciug şi apoi înghesuit în vreo alee care nu mai e alee pentru că a devenit mormînt. Cred că există un tip de retrocedare pentru tot ceea ce ai primit aici, însă dacă a rămîne aici e doar un „sacrificiu“, atunci poate că nu e cea mai bună soluţie. Cu toate astea, se ridică firesc întrebarea: „De ce să plecăm noi, şi să nu plece ei?“ – ei, cei care pun beţe în roate, care fac din locul ăsta o afacere personală şi care se folosesc de oameni, fără a conta în nici un fel, cine, cum, de ce? Poate că asta ar fi o soluţie, să plece ei, însă maleabilitatea românilor e principala lor calitate – păcat că insuficient utilizată şi de cele mai multe ori canalizată împotriva lucrurilor de bun-simţ: asta pînă în momentul în care le ajunge cuţitul la os – tumoarea de şase kilograme de care vorbeam mai devreme.
Bogdan Georgescu este dramaturg şi regizor, iniţiator tangaProject, membru fondator Ofensiva Generozităţii.
