De la odiosul Ceașcă la motanul Felix

La puţin timp după uciderea lui, numele de alint şi pomenire al lui Ceauşescu a devenit Ceaşcă. Această alunecare semantică de la „odiosul dictator“ la „Ceaşcă“ mi s-a părut de fiecare dată paradoxală. Ceaşcă e hazliu, sună aproape a nume de alint, e ca o dezmierdare ludică, un nume de amic intim cu care ai o relaţie bazată pe ironie cordială, antren şi bună dispoziţie. Or, aici, să fim înţeleşi, vorbim de un dictator ucis prin punere la zid, nicidecum de un prieten cu care împarţi zîmbete şi pahare într-o cîrciumă, povestind verzi şi uscate. Singura explicaţie cu care am reuşit să scap de perplexitatea în faţa acestei porecle a lui Ceauşescu a fost încercarea românului de a-şi îmblînzi onomastic dictatorul ucis, de a-l prelua printr-o băşcălioasă demitizare într-un univers de sens în care monstrul e redus la nivelul familiarului. Odată ucis, demonul poate fi privit cu destindere şi ironizat cu oarecare tandreţe. Doar după moarte, devenit Ceaşcă, Nicolae Ceauşescu a fost pentru prima dată, aşa cum şi-a dorit toată viaţa, în mijlocul poporului.

Această funcţie a redenumirii prin poreclă a devenit după ’90 un soi de tehnologie a demitizării politicului. Asta pentru că, aflat într-o continuă goană pentru modernizare politică, românul n-a depăşit practic niciodată relaţia de tip feudal cu stăpînul. Şi cum politicianul nu-i altceva decît un boier contemporan în raport cu care singura libertate disponibilă e aceea de a-l vorbi de rău şi, eventual, de a-l porecli, românii şi-au lăsat imaginaţia să lucreze în voie. Porecla începe astfel să lucreze şi devine, pe nesimţite, dintr-o practică a egalizării iluzorii de statut, un tip de insurgenţă. Spunîndu-i lui Ion Iliescu „bunicuţa bolşevică“, îţi oferi sentimentul binefăcător al situării pe acelaşi palier existenţial, dar participi activ şi viral la un act de revoltă. Uneori, ironia acidă dintr-o poreclă poate eroda autoritatea mai energic decît o insurecţie populară.  

Întîmplător, lucrez la o revistă de satiră politică, devenită un fel de laborator de inventat porecle pentru politicieni, şi pot mărturisi că unele dintre ele au reuşit să-i aducă în pragul depresiei pe unii oameni politicii. Ţin minte că fostul prim-ministru Nicolae Văcăroiu devenise pur şi simplu exasperat de apelativul „Vodcăroiu“. A trimis la un moment dat un lung şi patetic drept la replică în care încerca să demonteze ideea că ar consuma frecvent băuturi alcoolice. Fireşte, a fost un gest hazardat, care n-a făcut decît să întărească suspiciunile publicului în privinţa obiceiurilor sale bahice. Ulterior, politicienii s-au prins că genul ăsta de etichetare sumară ţine la public şi i-au deturnat sensul. Au început să-şi asume poreclele, ba chiar să le cultive, transformîndu-le în reputaţie. Vanghelie a fost un pionier, aproape involuntar, al acestui domeniu. Încercînd să se scuze pentru umorul agramat involuntar, el a sfîrşit prin a-l produce conştient, în speranţa de a-şi construi o reputaţie de individ hazliu, lipsit de complexe, popular, nonşalant în exprimare. Ca într-un joc de aikido simbolic, politicienii au început, la un moment dat, să preia din mers şi să folosească satira politică împotriva adversarilor. S-a ajuns astfel la adevărate performanţe retorice în tactica etichetării. Traian Băsescu a devenit atletul absolut al acestui gen de retorică, prin care pur şi simplu a reuşit să-şi pulverizeze oponenţii. 

Referindu-se la Dan Voiculescu ca la „motanul Felix“, preşedintele a transformat subtil funcţia iniţială a poreclei, ca apanaj strict al presei satirice şi al alegătorului binedispus, într-o armă politică redutabilă. A reuşit să numească ceea ce, din postura lui, ca preşedinte echidistant, era de nenumit. Astfel, porecla şi pamfletul au devenit instrumente de lucru ale statului care, prin vocea liderilor săi, au putut trasa mai apăsat liniile de forţă ale puterii. Aş spune că situaţia asta e anormală şi periculoasă pentru consolidarea statului de drept, dar mi-e teamă că cetăţenii s-au cam plictisit de chestiuni serioase şi grave. Mai important e că Pepe o poreclise pe Oana „pisică mică“, decît că preşedintele îl numeşte „motanul Felix“ pe unul dintre adversarii săi politici. În tot cazul, cutia cu porecle a Pandorei a fost deja larg deschisă şi poate că, nu peste mult timp, vom alege pentru Parlament între „Partidul Piraţilor Destrăbălaţi“ şi „Partidul Bursucilor Nesătui“.

Alin Ionescu este jurnalist la Academia Caţavencu.