Denotație fără conotație n'est que ruine du nom?

„Folosiţi numele în mod corect, creator şi cu pasiune!“
Marcello Robby, Apendix Robby, apud Mircea Horia Simionescu, Dicţionar onomastic  

Andrei Pleşu observa, cîndva, într-un articol, că lingviştii pot spune foarte multe despre o propoziţie precum „Ion trece strada“, dar mai nimic (relevant) despre „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri“. Ca şi căderea unui măr din pom, o propoziţie simplă subiect-verb-complement poate părea, într-adevăr, ceva extrem de prozaic. Dacă ar fi să vedem aici o imputare, se pot spune totuşi destule în apărarea lingviştilor (în fond, nici fizicienii, qua fizicieni, nu sînt chemaţi să vorbească despre o coregrafie de Béjart altfel decît despre rostogolirea unei bile). Oricum, pentru cei cărora cercetarea aprofundată a lui „Ion trece strada“ li s-ar părea, în continuare, futilă, filozofia limbajului, mai mult decît lingvistica, oferă motive serioase de perplexitate. Gînditori renumiţi s-au aplecat, în ultimul secol şi jumătate, îndelung, chiar asupra semenilor lui „Ion“ – numele proprii. Întrebarea căreia i-au căutat răspuns poate fi sintetizată, aproximativ, dar eufonic, astfel: Ce anume numeşte numele? Nimic anume (...„denotaţie fără conotaţie“ – John Stuart Mill) sau totul (...suma descripţiilor satisfăcute de purtătorul numelui – răspuns, extrem simplificat aici, spre care tinde „linia“ Frege-Russell)? 

Saul Kripke susţinea, în ianuarie 1970, o serie de trei prelegeri care, publicate în volumul Numire şi necesitate, aveau să fie considerate poate cea mai importantă contribuţie la metafizică şi filozofia limbajului din ultima jumătate de veac. Formulînd o critică apreciată drept devastatoare la adresa teoriilor pur descriptiviste ale numirii, Kripke propune nu atît o teorie alternativă, cît o schimbare de perspectivă. Numele pe care le folosim sînt nume pe care (cu excepţia situaţiilor speciale în care sîntem noi înşine onomaturgii) le-am întîlnit folosite de alţii. Aceştia, la rîndul lor, dacă nu le cunosc dintr-o relaţie directă cu referentul lor, le-au preluat de la alţi membri ai comunităţii comunicaţionale. Kripke identifică, aşadar, un „lanţ cauzal“ al referinţei, care duce la „botezul iniţial“ şi la purtătorul numelui (identificat prin indicare, şi nu printr-o sumă de proprietăţi). Privirea iese din „triunghiul semiotic“ semn-sens-referent şi se îndreaptă către comunicare, vorbitori, istorie – rămînînd, în mod remarcabil, una analitică.  

În 1969 apărea, la Bucureşti, Dicţionar onomastic, debutul prozatorului Mircea Horia Simionescu. Asemenea „falsului tratat de vînătoare“ al lui Alexandru Odobescu, invocat în Dicţionar..., lucrarea este, evident, una pseudofilologică (ceea ce nu a împiedicat-o – povesteşte autorul în prefaţa unei ediţii ulterioare – să ajungă în mari biblioteci pe raftul dicţionarelor proper). Poeme în proză, witzuri, alăturări suprarealiste, decupaje cu iz dadaist, schiţe, povestiri scurte, micro-epistolare, citate din autori reali şi imaginari, relatări opac-onirice stau în dreptul unor „intrări“ printre care se găsesc nume uzuale („Ion“), istorice („Macedon“), dar şi un „Dorimedont“ sau un „Exuperiu“.  Definiţiile capătă, adesea, aspectul paradoxal al unor conotaţii stipulate. Printr-o bizară alchimie sonoră, unele  – sau ansamblul lor – par a vădi că de la arbitrariul deplin (al semnului lingvistic) pînă la consubstanţialitate nu e decît un pas.  

Mircea Horia Simionescu pare a-şi propune să facă mai degrabă ceva mai puţin decît de „Literatură“, după cum şi Kripke avertiza că nu va oferi o teorie filozofică la patru ace. Pentru ambii, numele proprii nu sînt doar un pretext, ci o etapă semnificativă a demersului. Dicţionarul onomastic deschide tetralogia Ingeniosul bine temperat, în ale cărei următoare volume vor fi întrevăzute – spune autorul – „treptele celorlalte anotimpuri ale cunoaşterii – prin carte, prin istorie, prin critica erorii“. Numire şi necesitate atinge, pornind de la numele proprii, teme filozofice venerabile. Dicţionarul onomastic reprezintă un moment de cotitură în literatura română, Numire şi necesitate – unul de referinţă în filozofia secolului al XX-lea. 

Mircea Horia Simionescu povestea că obiecţia filozofului Constantin Noica, după lectura Dicţionarului onomastic, a fost „nemăsura“. Lipsite cumva de măsură i se vor fi părut, poate, autorului Povestirilor despre om şi discuţiile extinse ale gînditorilor analitici despre ce spunem cînd spunem „Ion“. Forţele tari se manifestă, totuşi, pe spaţii mici.

Sorin Gherguţ este absolvent al masteratului de lingvistică teoretică de la Universitatea Bucureşti şi poet. A publicat volumele Time Out (Editura Timpul, 1998) şi Orice – uverturi & reziduuri (Editura Pandora M, 2011).