Între două ţări

Antoaneta TĂNĂSESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Cum e la britanici jpeg

Reveria este, cum se ştie, una dintre cele mai sigure soluţii catartice în faţa stărilor de încordare, deznădejde, tristeţe. Să ne amintim, aşadar. Atunci, în copilărie, întîmplarea pe care o evoc imediat mi s-a părut absolut de neînţeles pentru că, pentru întîia dată, învăţătoarea mea, doamna Ana Jingoiu, a acceptat să trăiască, în faţa tuturor, cîteva momente de ezitare şi nesiguranţă, dînsa – cea care avea totdeauna o teribilă stăpînire de sine prin care ne stăpînea, în fond, şi pe noi. Inutil să menţionez faptul că de la această doamnă de demult ştiu aproape tot, de la succesiunea secolelor la hăţişurile lui însuşi şi însele, de la harta cerului la cîţi i se aud/se scriu în noştri sau copiii de pe strada Mîntuleasa, unde locuiesc hipopotamii, nemaivorbind de înţelesurile ascunse sub perdeaua basmului. Tocmai începusem anul şcolar şi, comentînd noutăţile de ultimă oră, Mirela, o colegă cam băgăcioasă şi care voia cu orice preţ premiu, s-a lansat pe derdeluşul unei teme sigure şi plăcute: vacanţa de vară. Am fost la ţară..., a început ea, şi se vedea că aşteaptă să aibă minute lungi de povestit. Dar a fost brusc întreruptă de o contracandidată la premiu: Care ţară.... asta? Şi contracandidata a arătat cu un gest larg harta Romîniei afişată pe perete. Am simţit greutatea liniştii ce s-a lăsat peste noi. Nimeni nu a scos nici o vorbă, nici chiar doamna învăţătoare. Băgăcioasa Mirela şi-a revenit prima: Nu, nu asta, cealaltă... adică ţara bunicilor, ţara frumoasă a bunicilor. A fost clipa în care, dincolo de semantică, de sinonimii şi omonimii (termeni de care, bineînţeles, nu aveam habar atunci), am înţeles că viaţa mea aparţine, din această clipă, deopotrivă ţării de pe perete şi ţării frumoase a bunicilor şi nu încetez să mă întreb, chiar şi acum, de ce din toate adjectivele lumii băgăcioasa l-a ales tocmai pe acesta: frumoasa. Atunci, marcată de intransigenţa vîrstei, le-am situat în opoziţie. Acum înţelepciunea/experienţa mă îndreptăţesc să le gîndesc în complementaritate, găsind tocmai aici forţa de a merge mai departe. Pentru că ştiu că, oricît de devastatoare ar fi unele evenimente, fapte, întîmplări din viaţa reală şi, mai ales, din cea de la televizor, prin care urîtul îmi intră în casă, pot respira aerul curat al frumosului şi al binelui reîntorcîndu-mă în livada de meri, la fîntîna de lîngă casa bunicilor. Gest salvator, rezerva mea de oxigen. Aş vrea să întîrzii o clipă pentru explicaţii, respingînd orice bănuială/acuzaţie de paseism, idealizare, şi cu asta mă întorc chiar la factorul care a declanşat amintirile de mai sus. Căci nu realitatea descrisă era întristătoare, ci atitudinea realizatorilor faţă de această realitate, uşurinţa cu care s-au lăsat fascinaţi/manipulaţi de ea, transformînd destinul bătrîneilor care se băteau pentru o pungă de detergent sau al bunicuţelor cu faţa lividă ce trăgau să moară pe un pat sordid de spital (citez cele spuse de o voce necunoscută din regie) într-un spectacol filmat cu rece minuţiozitate (drumul spre iad, se spune, rezistă prin detalii) contrar tuturor normelor deontologice ce interzic sau limitează drastic filmarea persoanelor în suferinţă sau în imposibilitate de reacţie, de apărare, de orice. Simpla indiferenţă sau doar atenţie la cîntectul de sirenă al rating-ului? De parcă ei n-ar fi fost bunicii nimănui, de parcă undeva într-un oraş, orăşel sau sat nu s-ar afla măcar doi nepoţi care să le apere amintirea, imaginea, demnitatea. Repet, cîţi dintre cameramanii/regizorii/realizatorii TV au refuzat să devină parte la acest teribil act de nerecunoştinţă faţă de cei care i-au crescut şi le-au asigurat vacanţele frumoase? Aşa că serialul devalizării magazinelor alimentare sau cel al spitalelor dezafectate s-a dovedit a fi, în al doilea rînd, un puternic document social, dar şi, în primul rînd, un serial despre noi înşine, aproximînd lipsa noastră de rezistenţă la urît. Nu sînt vinovate nici sărăcia, singurătatea, neajutorarea bătrîneţii, nici chiar administraţiile locale sau toate la un loc. Vina e în noi. Ştim cu toţii, din experienţă practică şi teoretică (iată că Experienţa televiziunii şi estetica de Umberto Eco ar împlini exact 50 de ani de la apariţie), că transmisiunea în direct nu e niciodată redarea aidoma a evenimentului, ci interpretarea lui, întemeiată pe jocul punctelor de vedere generate de dispunerea telecamerelor fixe sau mobile, de semnificaţiile prim-planului şi stop-cadrului, din explorarea diferitele procedee speciale între care Eco nominaliza focalizările, accentele sonore ş.a.m.d., existente toate şi în producţiile româneşti. Aşa că, înlocuind fastul nunţii lui Reiner al III-lea cu Grace Kelly sau tensiunea unei transmisiuni sportive (exemplele lui Eco) cu deznădejdea cuprinsă în materiale de acum şi de aici, constatăm – dacă mai era cazul după atîta timp – că nu faptele contează, ci perspectiva din care ele sînt puse în scenă. O perspectivă care din Antichitate pînă spre secolul al XIX-lea fusese cu prioritate perspectiva frumosului, o perspectivă care astăzi reduce totul la derizoriu descumpănind (termenul este chiar al lui Eco) şi pe regizor, şi pe spectator.

Iar noi sîntem şi sursa, şi rezultatul perspectivelor noastre. Atunci, demult, priveam lumea prin lentila frumuseţii. O spune, o recunoaşte tranşant Aristotel (Poetica, 25, 1461b, 10-15): În ce priveşte poezia, o imposibilitate care convinge e de preferat unei posibilităţi neconvingătoare. Poate nu-i cu putinţă să existe oameni aşa cum îi picta Zeuxis, dar el îi face mai frumoşi, căci ceea ce serveşte drept pildă trebuie să întreacă realitatea.... Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Să o întreacă, vor repeta şi consternaţi, şi ironici unii dintre autorii contemporani de emisiuni TV, de pildă, să o întreacă, dar mult mai folositor pentru rating ar fi să o coboare anulînd (distrugînd) acea realitate prin minimalizare şi mutilare şi declanşînd descumpănirea tuturor. Antichitatea propunea valabilitatea unui drum al idealizării: Deşi fac portrete asemănătoare, le zugrăvesc totuşi înfrumuseţîndu-le. Trucaj cu bună ştiinţă? Sau, mai degrabă, încrederea în faptul că un principiu, o idee (kalokagathia şi aici kalos însemna în elină frumos), au forţa de a genera şi opere, şi un drum al operelor, al operelor respectînd numărul de aur, proporţia divină, adică modelul frumuseţii despre care scrie călugărul franciscan Fra Luca Pacioli di Borgo în Divina proportione, carte tipărită (1509) la Veneţia în tipografia lui Alfo Manuzio, iar ilustraţiile sînt semnate de Leonardo da Vinci. Aristotel teoretizează, dar şi analizează, acest drum în care – nu mai e nevoie să precizez – Zeuxis este doar un exemplu. E un drum pe care lumea europeană merge de aproape 30 de secole.

Nu fără schimbări de accent şi de direcţie, şi Vianu este, între alţii, un observator al felului în care era frumuseţii începe să coboare spre zenit odată cu pantonomia artei, astfel încît, în Estetica (ediţia a II-a, 1939) profesorul notează, nu fără o urmă de mîhnire: Meseriile, formele vieţii profesionale, sărbătorile poporului, păstrau încă o remarcabilă valoare artistică. Odată cu autonomizarea artei, celelalte manifestări ale vieţii sociale, disociate din complexul care le menţinea solidare cu arta, au pierdut orice frumuseţe. Autonomizarea artei a favorizat elanul ei creator, dar a micşorat baza ei de atingere cu întinderea vieţii sociale, îngăduind revărsarea unui val de urîţenie peste lucruri şi aşezări omeneşti. E un val care ameninţă în mare măsură orizontul multora dintre noi şi această stare de urgenţă face ca discuţia să iasă din aula academică sau amfiteatrul universitar unde, prin tradiţie, îi este locul şi să coboare la nivelul colocvialităţii publice, la radio, la televiziune, în paginile Dilemei vechi, iată.

Acceptăm descumpănirea sau ne adunăm forţele pentru a ieşi din acest impas?  

Antoaneta Tănăsescu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa: Unde sînt manierele de altădată, Editura Gramar, 2010. 

Foto: V. Dorolţi

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.