Tema săptămînii

Dacă ai răbdarea să citeşti nenumăratele definiţii ale culturii pop, vei rămîne cu cîteva constante: cultură de masă, adică succes şi consum mediatic, valoare comercială, accesibilitate, vizibilitate, reproducere, democratizarea gustului, principiul plăcerii, divertisment, televiziune, cinematograf, muzică pop, figuri iconice, staruri, clişee, simulacre, mode, cult ş.a.

Dincolo de lamentaţii şi de imprecaţii, impactul pe care noile medii de comunicare îl au asupra manierei în care se modelează conştiinţa individuală în postmodernitate nu poate fi subestimat. Celor care au cunoscut, înainte de fascinaţia comunicării online, doar farmecul epistolelor şi al cărţilor de hîrtie, această mîndră lume nouă le poate apărea ca un amestec bizar de baroc şi kitsch.

Cu muzica pop românească am avut de-a lungul vieţii o relaţie complexă, de dragoste alternată cu ură. Poate cu dragostea exagerez, dar ura a fost destul de sinceră. Cred că şi dragostea, dacă mă întorc cu amintirile pînă la mijlocul anilor ’80, cînd, în calitate de comandant de detaşament al clasei, am sărutat-o pe obraz pe Mirabela Dauer.

La întrebarea „Cum se mai aude, domnule, muzica pop românească?“, prima mea reacţie (neverbalizată) ar fi că aici nu se simte, nu ascult, nu(-i) văd, (deci) mă autodeclar „autist“ muzicalo-pop. Numai că ignoranţa – chiar şi cea cultivată – mi se pare a fi semn de nerozie.

Există un punct în care conservatorismul dreptei şi radicalismul stîngii converg: critica unui fenomen greu de definit – cultura pop. Alianţa imposibilă dintre aceste două ideologii nu tulbură pe nimeni din cele două tabere. Mai mult, critica lor nu îşi regăseşte deloc audienţa între consumatorii culturii pop.

Ştiţi formele de puzzle? Acele contururi sinuoase ale pieselor care compun popularul joc de perspicacitate şi care, îmbucate corespunzător, întregesc o imagine? E incredibil cît de frecvent putem vedea aceste forme zi de zi în materiale publicitare: în afişele de pe stradă, în machetele din presă, în pliante şi fluturaşi ori în reclamele online.

Dacă am face un scurt istoric al confruntărilor dintre nou şi vechi la Bucureşti, am constata că mai întotdeauna noul a cîştigat. În numele aşa-zisei modernizări trebuia făcut tabula rasa, ca şi cum lumea nouă nu ar fi putut emerge natural, din ce se edificase pînă atunci.

România – ţara în care s-au construit 200 de km de autostradă în 20 de ani – vrea şosele suspendate. Bucureşti – capitala cu un milion şi jumătate de maşini şi aproape trei milioane de locuitori – vrea un nou bulevard. Soluţii urbane abandonate de decenii în Europa occidentală îşi găsesc un nou teren de testare. Iar inventăm roata. Cu ce preţ?

Conferinţele Ateneului au început în septembrie cu dialogul dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu şi au continuat, pe 14 februarie 2011, cu un dialog între Adam Michnik şi Andrei Pleşu. În ambele ocazii, sala a fost arhiplină, iar presa a comentat îndelung ce s-a discutat. E limpede că iniţiativa de a relua Conferinţele Ateneului a dobîndit un loc însemnat pe harta evenimentelor culturale.

Iată, veţi spune, tocmai acum, cînd Hala Matache, încă un simbol al vechiului Bucureşti, e ameninţată de invazia noului, v-aţi trezit, nu se ştie de ce, să faceţi un dosar tematic despre... ce e nou şi bun în Bucureşti. Cînd mergi pe stradă şi pe tot mai multe case scrie „Atenţie, cade tencuiala!“, cînd numărul construcţiilor nu tocmai legale şi nu tocmai estetice creşte şi cînd se găsesc modalităţi tot mai ciudate de a păstra vechiul pare absurd să ne vină o astfel de idee. Ţara arde şi Dilema

Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată.

Mă uit în jur, semnez petiţii virtuale şi aflu de proteste împotriva zecilor de demolări. Demolări care nu se opresc. Artiştii nu au ateliere în care să lucreze şi atunci întreg oraşul devine un mare atelier: fie pentru lucrări în şi cu spaţiul public, fie pentru mici spaţii non-profit create de grupuri de artişti care expun arta lor şi a celor care cred în ceea ce cred şi ei. Spaţiile de artă supravieţuiesc pentru cîteva luni, cedează şi se închid.

Delimitare clară: Doamnei-Calea Victoriei-Splaiul Independenţei-Hanul lui Manuc-Brătianu-Doamnei. Indiferent ce spun unii-alţii, aşa au hotărît cîrciumarii-minţile-simplificările-istoria. Ce-a fost? Negustorie şi cîrciumărie. Aşa e acum Lipscaniul: cîrciumărie. Peste 100 de cîrciumi de toate mărimile în dărăpănăturile Lipscaniului. Jos chef, sus balamuc.

Vestea bună cu care te poate surprinde o piaţă haotică, imprevizibilă, cu lacune, dar în plină expansiune este că ceea ce, pînă mai ieri, credeai că lipseşte, tocmai a apărut, sau există, de fapt, bine ascuns, de ceva vreme. Într-un peisaj restaurator în care găseşti orice, în principiu, dar mai nimic, atunci cînd cauţi ceva anume, surpriza cea mai plăcută ţi-o face nu restaurantul bine ştiut de pe corso, ci, mai degrabă, cîrciuma lăturalnică, excentrică, de cartier, localul nesofisticat, imperf

Îmi asum de la bun început încercarea de a depăşi o acreală destul de accentuată pe care începe să mi-o provoace de ceva vreme Bucureştiul, şi nu pentru că nu seamănă cu Berlinul, Parisul, Amsterdam sau Londra, cum se plîng mai mereu nişte amici, ci pentru că pur şi simplu identific din ce în ce mai puţine spaţii de prospeţime care să îmi întreţină atenţia.

Lumea ne ştia după blocurile comuniste gri, cenuşii. Dar am arătat că putem mai mult. Şi mai colorat. Faţadele scorojite, pe alocuri jupuite nu erau plăcute privirii. „Deranjau aspectul general“ – cum zicea un primar de sector. Ferestrele din lemn şi zidurile necăptuşite lăsau căldura să se risipească în van.

A fost Marilyn Monroe o actriţă bună? E ca şi cum ai întreba dacă era făcută din carne şi oase. Aura incandescentă care o înconjoară după 50 de ani de mitizare intensivă împiedică orice abordare realistă a talentului sau a originii ei pămîntene. Există multe speculaţii despre ce-ar fi putut deveni, dacă n-ar fi murit atît de tînără.

„Nimic nu e mai periculos decît psihanaliza aplicată în artă.“ Cel care spune asta este Michel Schneider, psihanalist, scriitor, muzicolog şi cronicar literar. El este însă primul care a încălcat principiul. Iar cea care i-a oferit prilejul acestei „erezii“ este nimeni alta decît Marilyn Monroe, artistă polivalentă şi „caz“ celebru în istoria psihiatriei.