Decomunizare, denazificare, inteligență și morală
- întrebări din public -
Întrebare: Să înţeleg că denazificare da, şi decomunizare nu?
Adam Michnik: Am spus eu ceva de acest gen? Cred că denazificarea este un mit în care am crezut cu mare plăcere. M-am ocupat foarte mult de felul în care a arătat denazificarea în Franţa şi în Germania. A fost întotdeauna o ficţiune; iar, dacă a avut într-adevăr loc, a fost posibil numai datorită unei ocupaţii străine – americanii sau englezii. Atunci cînd au apărut Bundesrepublik şi guvernul lui Konrad Adenauer s-a terminat cu denazificarea. Propun să nu trăim în lumea acestor mituri. Pot să fiu de acord că în anul 1990 puteai gîndi onest, aşa cum gîndea Gabriel Liiceanu. Era primul şoc al libertăţii, şi aşa au gîndit foarte mulţi oameni. Nu am fost de acord cu acest lucru, însă eram în minoritate. Dar astăzi să te gîndeşti la decomunizare?... N-o să comentez aşa ceva. N-am nici un exemplu că, la 20 de ani după război, să se fi încercat undeva denazificarea. În ţara mea există, desigur, şi astăzi susţinători ai decomunizării. Dar nu se doreşte decomunizarea unor lucruri, este vorba despre găsirea unui instrument împotriva duşmanului politic. Există o formă eficientă de decomunizare: alegerile libere. Nu există o altă formă. Toate celelalte le numesc „anticomunism cu faţă bolşevică“; sînt anumite forme de discriminare în afara legii şi în afara democraţiei. Există un anumit grup de oameni care îşi arogă dreptul de a-i discrimina pe alţii. Eu am luptat întotdeauna ca în Polonia să existe puterea pe care o alege poporul polonez; n-am luptat pentru puterea proprie sau a colegilor mei. Şi sper că, cel puţin în acest mod, m-am deosebit de Lenin. Lenin a luptat pentru puterea partidului bolşevic: nu le permitea ruşilor să-şi aleagă puterea pe care o vor. Întregul limbaj al lui Lenin consta în faptul că le spunea celorlalţi „Daţi-vă la o parte, voi deja aţi fost la putere“. Nu spunea asta administraţiei ţariste, ci guvernului Kerenski, care era o coaliţie a partidelor democrate. Lenin spunea: „Există un singur asemenea partid care are dreptul să conducă, şi acesta este partidul nostru“. Eu spuneam complet invers: nu există un asemenea partid; nu există un partid care să aibă dreptul natural de a conduce. Acest lucru se poate întîmpla numai în urma alegerilor libere: dacă vreţi să fiţi la putere, trebuie să cîştigaţi alegerile. Sigur, după cum se ştie, în Polonia n-a fost atît de evident pentru toată lumea, dar în 20 de ani am învăţat.
Andrei Pleşu: La noi, problema este că şeful principalului partid de opoziţie umblă cu tricouri cu Che Guevara pe piept. Asta ne creează o uşoară panică pentru alegeri, fiindcă eu nu sînt sigur că el ştie cine e Che Guevara. Dar faptul că îl afişează este mai periculos decît ce am văzut eu la Berlin, unde era un restaurant „Che Guevara“, şi am intrat furios înăuntru să mă cert cu chelnerii: de ce numesc ei acest restaurant „Che Guevara“? Şi a venit o nemţoaică blondă, fermecătoare, care s-a uitat în stînga şi în dreapta şi m-a întrebat: „Cine-i Che Guevara?“. Mă tem că nici omul despre care vorbeam nu ştie cine e Che Guevara, dar riscă să creeze o ideologie care să falsifice votul. Tu, Adam, ştii cine a fost Che Guevara...
Adam Michnik: Pentru că ştiu cine a fost Che Guevara, îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am fost niciodată în labele lui.
Întrebare: Aş vrea să-mi convertesc întrebarea într-o sugestie: o temă pentru emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu. Iar dl Adam Michnik ar putea face o introducere la această temă. Care credeţi că este, în momentele de răscruce ale istoriei şi în viaţă, raportul dintre inteligenţă şi morală?
Andrei Pleşu: Am face o asemenea emisiune, dar fără Adam Michnik n-ar avea nici un haz. De obicei, cei care pun o asemenea întrebare – Care este raportul dintre inteligenţă şi morală? – vor să spună în subtext că noi, ăştia, n-avem morală. Cam asta e miza întrebării. O regăsesc de multe ori pe forumuri, prin gazete, ideea fiind „eşti matale deştept, dar minima moralia, domnu’ Pleşu...“ Aşa mi se spune. Fiecare înţelege altceva prin morală şi printr-o opţiune morală legitimă. Dar această întrebare, pusă civilizat – şi vă mulţumim pentru ea – ascunde, dacă nu cumva sînt eu prea suspicios, un mic reproş. O să reflectăm. Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă această întîlnire şi vreau să mulţumesc în mod special celei care a făcut efortul supraomenesc de a traduce pînă la sfîrşit, doamna Sabra Daici.