Arhitectura ca mecanism de construcție a realității

Ce anume construim prin construcţii? Dincolo de a compune cadrul vieţii noastre cotidiene, îndrăznesc să cred că arhitectura contribuie, într-o formă complexă, la construirea a ceea ce numim realitate. De altfel, ce putem considera ca desemnînd mai mult realitatea decît suportul existenţei noastre fizice, de a cărui veridicitate ne putem asigura privindu-l, parcurgîndu-l, atingîndu-l, testîndu-l cu toate simţurile? Dar cum realitatea cuprinde, în structurile ei, în afara palpabilului, şi concepţiile abstracte despre lume împărtăşite de membrii unei societăţi, legătura dintre arhitectură şi realitate poate fi înţeleasă mai nuanţat. Arhitectura este o unealtă esenţială de „traducere“ a unei imagini mentale, evident subiectivă, în obiect palpabil, posibil de a fi perceput de toţi şi, prin urmare, obiectiv. Prin edificare, o parte din universul subiectiv al celui ce clădeşte este externalizată şi adăugată realităţii colective. Arhitectura clasică se slujea de un mijloc important de a înmagazina în materie o viziune asupra lumii: ornamentul. Concepţiile despre lume ale societăţii pre-moderne se pot „citi“, în formele de ornamentare a clădirilor, la două niveluri de lectură distincte: simbolurile folosite şi dispunerea ornamentului pe corpul clădirii.

Omul pre-modern este conştient de corporalitatea lui ce implică materialitate şi limită. El este supus gravitaţiei, trăieşte sub cer şi aspiră către înălţimea lui, care găzduieşte zeii. Lumea sa este circumscrisă, heterogenă, ierarhizată, diferită calitativ în zone definite de limite, separate de praguri şi ritualuri de trecere. Este o lume bîntuită de duhuri şi păzită de forţe divine. Cum putem vedea toate acestea în ornament? Simbolul, laic sau religios, prin care ornamentul comunică, povesteşte despre muritori şi zei, despre imaginea celor ce nu pot fi văzuţi şi efemerul vieţii muritorilor capturat în materie. Dacă simbolul dă seama de divini şi de oameni, felul în care ornamentul îmbracă volumul clădirii arată aşezarea pe pămînt şi ascensiunea ei către cer, înfruntînd gravitaţia. Pornind de la soclu către cornişă, ornamentul variază sugerînd că spaţiul nu este uniform calitativ pe axa verticală. El lucrează asupra percepţiei gravitaţiei, fie că amplifică greutatea clădirii sau o diminuează vizual. De asemenea, punînd limite clădirii în desfăşurarea ei pe verticală sau orizontală (soclu, cornişă, tratarea colţurilor), ornamentul îi atestă materialitatea. Punctele de trecere între interior şi exterior – uşi sau ferestre – sînt mărginite de ornamentaţie bogată ce trasează un prag care indică separarea a două spaţii diferite calitativ.  

Privind exemplul clasic este uşor de observat cum modul pre-modern de a înţelege structura lumii se reflectă în spaţiul construit. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, la rîndul lui, obiectul construit alimentează schimbări ce se produc în modul de a vedea realitatea. Acel „dincolo“, ce desemna cîndva divinitatea, s-a diluat în trecerea către modernitate, nemaiavînd forţa de a erupe prin simbol în formele construite şi lăsînd, pentru mai bine de un secol, un gol, o arhitectură lipsită de ornament şi simbol, şi ancorată în acea parte a realului accesibilă prin simţuri. Însă momentul actual este martor al unei recristalizări a unui alt fel de „dincolo“ – spaţiul virtual. Odată cu această nouă dimensiune a realităţii au apărut şi mecanisme de aducere a sa în spaţiul urban. Un bun exemplu sînt imaginile fixe sau dinamice ataşate clădirilor prin bannere sau ecrane. Acestea fagocitează rînd pe rînd clădirile oraşului contemporan, fapt ilustrat, din păcate, prea clar de cazul Bucureştiului. 

Odată ce imaginea virtuală se interpune între privitor şi clădire, acest fragment din mediul fizic este înlocuit de un fragment de spaţiu virtual. Intruziunea realităţii virtuale în mediul urban schimbă modul în care înţelegem realitatea. Imaginile virtuale transformă culorile oraşului, aduc o cantitate de detalii mai mică decît clădirea căreia i se substituie, schimbă constant scara obiectelor înfăţişate şi creează senzaţia imaterialităţii. De asemenea, amplificînd dinamica de transformare a imaginii oraşului prin ritmul lor de schimbare, dau senzaţia unui spaţiu instabil, mişcător şi, prin urmare, străin şi nesigur. Schimbările produse în modul de a vedea şi de a simţi oraşul prin prezenţa imaginilor virtuale în mediul construit se propagă dincolo de prezent şi duc la modificarea felului de a înţelege lumea, de a acţiona şi mai apoi de a o construi. 

Puterea mediului construit de a influenţa realitatea unei comunităţi nu se limitează la cazurile de mai sus. Efectele apariţiei unei noi construcţii în spaţiul urban sînt adesea reduse la aspecte funcţionale sau estetice, dar eşecul în cazul edificării are o miză mult mai profundă: alterarea realităţii. Necesitatea unei „igiene“ a spaţiului urban pare cu atît mai evidentă cu cît înţelegem mai bine rolurile pe care obiectul construit le joacă în existenţa unei comunităţi.   

Cristina Enuţă este arhitect şi doctorand al UAUIM Bucureşti, într-un stagiu de cercetare la Universitatea Lusofonă din Lisabona.