Despre rezistența la „mitocănia totalitară”
- dialog Adam MICHNIK - Andrei PLEȘU -
Andrei Pleşu: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Daţi-mi voie să încep prin a-i mulţumi lui Adam Michnik. Ştiu că e foarte hărţuit, e chemat peste tot, tot timpul. Aşa cum a spus el însuşi odată, „eroii sînt obosiţi“. Ştiu că peste tot unde merge se confruntă cam cu aceleaşi teme şi, prin urmare, la temperamentul lui liber, autentic, viu, nu e uşor să se conformeze. Îi mulţumesc încă o dată că a venit.
De ce am ţinut foarte mult să-l invit pe Adam Michnik la un dialog în faţa dumneavoastră? Am o veche afecţiune pentru el şi o admiraţie şi mai veche, pentru că nu seamănă cu nimeni, e inclasabil: greu de afiliat, greu de descris, greu de sistematizat, imprevizibil, şi totuşi extrem de consecvent şi de coerent. E cel mai tenace luptător pe care l-am întîlnit, şi totuşi cel mai binedispus. E un disident care a acumulat tone de disidenţă în biografia lui, cît 20 de disidenţi la un loc, dar care nu are fundamentalismul disidenţei. Visul lui nu a fost să facă puşcărie, să devină martir. A luptat, fireşte, pentru ceea ce au luptat toţi disidenţii anticomunişti – pentru libertate, pentru demnitate, pentru onoare –, dar toate aceste cuvinte erau doar sursa interioară pentru o luptă a cărei principală valoare era normalitatea. Toate aceste cuvinte mari înseamnă ceva, cu condiţia să se traducă într-o viaţă firească, normală. Şi enervarea lui Adam sub dictatură a fost că viaţa normală nu era posibilă. Nu era posibil să gîndeşti ce vrei, să spui ce vrei, să te întîlneşti cu cine vrei, să te bucuri de prieteni, să te bucuri de alcooluri bune, să te bucuri de femei frumoase – toate aceste lucruri erau „intermediate“, erau posibile doar cu un accept prealabil. Cred că toate astea l-au scos din minţi. Îmi aduc aminte o frază a lui: „Cînd am fost arestat odată, n-am fost arestat într-un subsol unde plănuiam luarea cu asalt a Comitetului Central; am fost arestat cînd eram împreună cu o doamnă“. Asta spune ceva despre modul în care înţelege Adam să trăiască, nu ca un idolatru al unui eroism care se transformă imediat în gesticulaţie, ci ca un om viu, adevărat. Bertolt Brecht spunea odată – şi Adam citează cu plăcere această vorbă – „vai de ţara care are nevoie de eroi!“. Acest cult al normalităţii este lucrul pentru care îl iubesc pe Adam, fiindcă, aş spune – ca să construiesc un concept aflat în oglindă faţă de conceptul Hannei Arendt, „banalitatea răului“ – că Adam Michnik a reabilitat „banalitatea binelui“. A făcut ca ceea ce pare banal – şi anume firescul unei vieţi întregi – să fie repus în funcţie. Adam, bine că ai venit!
Adam Michnik: Andrei, întîi aş vrea să-ţi mulţumesc pentru invitaţie. Întotdeauna cînd primesc o invitaţie din România vin cu plăcere, pentru că România este o ţară care mă fascinează, este o ţară care are, într-un anumit sens, o istorie similară cu a Poloniei. Printre români am mulţi prieteni. Şi prietene, desigur. Îmi place să privesc România în oglinda poloneză, şi Polonia în oglinda românească. Aş vrea să-ţi mulţumesc foarte mult pentru această invitaţie – este o onoare pentru mine. Aş vrea să mulţumesc Filarmonicii care ne găzduieşte, Institutului Polonez şi Ambasadei Poloniei la Bucureşti.
Ceea ce ai spus despre mine aminteşte despre un discurs frumos la o înmormîntare. Trebuie să mor repede ca să nu stric nimic. Vreau să vă asigur, doamnelor şi domnilor, că ceea ce a spus prietenul meu Andrei despre mine nu e adevărat. Eu am de pierdut dacă mă cunoaşteţi îndeaproape. Vreau să vă spun că Polonia şi România reprezintă nişte locuri deosebite astăzi. Toate visele fundamentale ale generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem. Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură. Dar sîntem furioşi. De ce sîntem furioşi? Cred că despre asta vom discuta.
Andrei Pleşu: Trebuie să-ţi spun, Adam, că, acum cîteva luni, pe scaunul pe care stai tu, a stat Herta Müller. Pe scaunul pe care stau eu, a stat Gabriel Liiceanu, care este editorul Hertei Müller în România. Eu sînt pe locul victimei – ai să vezi de ce. Pentru că Herta Müller, asupra căreia am căzut amîndoi de acord că este o prozatoare extraordinară, a stat pe scaunul pe care stai tu şi, ca să o spun rapid, ne-a certat. A fost supărată pe intelectualii din România care în timpul regimului comunist n-au făcut destul: fie că au declarat că fac „rezistenţă prin cultură“ – un concept care a stîrnit o mare dezbatere –, fie că uneori au colaborat direct. Dar chiar dacă nu au colaborat, rezultă că, prin simpla lor retragere în domeniul unei competenţe insulare, au fost tovarăşi de drum ai regimului, fiindcă nu i s-au opus. Trebuie să spun că şi eu, la început, am avut ceva împotriva ideii de „rezistenţă prin cultură“. Îmi spuneam că, dacă cineva îşi face meseria în mod corect, nu se cheamă că „rezistă“. Dacă un tîmplar face scaune sau un chirurg operează, în timpul comunismului, nu se cheamă că rezistă prin tîmplărie sau chirurgie. Însă, încet-încet mi-am dat seama că făceam un sofism. Fiindcă, dacă meseria ta e să scrii şi să gîndeşti, iar contextul vrea să-ţi impună un anumit fel de a scrie şi de a gîndi, iar tu nu consimţi la acest mod de a scrie şi de a gîndi, se cheamă că rezişti prin cultură. Şi am rezistat prin cultură, cum am rezistat şi prin umor, cum am rezistat şi prin mîncare – eu pretind că singurul samizdat posibil în România a fost mîncarea: noi am făcut rost de mîncare în România cînd nu se găsea. De asemenea, am rezistat şi prin bune maniere împotriva a ceea ce tu numeai la un moment dat „mitocănia totalitară“. Am rezistat în diverse feluri, şi totuşi Herta era nemulţumită. Un lucru care m-a mirat e că Herta era primul disident important, pe care l-am auzit, care îi certa pe ceilalţi. Nici pe tine nu te-am auzit certînd pe cineva, nici pe Havel nu l-am auzit certînd pe cineva; sau, ca să trec în România, nici pe Radu Filipescu, nici pe Doina Cornea nu i-am auzit certînd pe cineva; de Dinescu nici nu mai vorbim... Dacă n-ai fi fost din România şi n-ai fi cunoscut situaţia, după aplauzele pe care le-a primit Herta – şi nu numai în sală, dar şi în presă, după aceea –, ai fi tras concluzia că tot poporul român a fost un popor de răzvrătiţi nebunatici şi că, în afară de doi-trei intelectuali care o ţineau langa cu „rezistenţa prin cultură“, toţi ceilalţi erau pe străzi, pe baricade, şi în sfîrşit cineva vorbea în numele lor, în sfîrşit cineva spunea adevărul. Mai ales că victima despre care vorbeam la început era o victimă gata făcută – erau destui care aveau ceva cu un mic grup de „intelectuali reacţionari“ şi în sfîrşit se auzea o voce care să-i pună la punct. Mai spun un singur lucru. Ştiu că în Polonia, în 1978, s-a publicat un eseu al lui Piotr Wierzbicki, care se numea Tratat despre larve, şi era despre intelectualii care au colaborat. Şi tu ai avut o reacţie polemică faţă de acest text, care mi s-a părut spectaculoasă, mai ales scrisă atunci, în 1978! Plecai de la observaţia că, în Polonia, după 1947, după ce Partidul Ţărănesc Polonez şi mişcările de subterană fuseseră anulate, intelighenţia s-a retras într-un fel de exil interior şi simpla sa tăcere a fost o formă de rezistenţă. Eu nu vreau să ne scuzi. Nu vreau să regăsesc, cu ajutorul tău, o justificare pentru vieţile noastre „rezistente prin cultură“, dar sînt foarte curios să ştiu cum vezi, azi, această problemă.
