Pentru un urbanism pledant

- soluţii de ieşire din criză -

România nu este ţara care să ducă lipsă de ştiri. Orice eveniment este un „breaking news“. Totul este de actualitate şi totul e vital. Dar printre veştile uzuale, care privesc nesfîrşitele declaraţii injurioase pe marginea ultimelor anchete, procese şi arestări, recent s-au strecurat unele de o altă factură. Ele pot fi rezumate, printr-o generalizare relativ justificată, ca ştiri despre oraş. Aici intră, evident, deja celebrul Bulevard Uranus, în fapt un drum-expres, dar şi proiectul de lege iniţiat de patru senatori care, în ideea găsirii unei soluţii pentru relansarea economică a segmentului imobiliar, propun derogarea de la prevederile Legii nr. 50/1991, recte, pentru parcelele de un anumit gabarit, se recomandă eliminarea autorizaţiei de construire. 

Ambele subiecte merită o dezbatere, însă există o alteritate de fond ce le desparte, presupoziţiile lor fondatoare fiind radical diferite. Prima priveşte oportunitatea unui drum care să taie un ţesut vechi şi valoros, supoziţia prealabilă privind cum sînt luate şi care este legitimitatea acestor tipuri de decizii. Deci, vorbim de un principiu procedural. A doua, însă, face referire la posibilitatea de a edifica fără semnătura unui arhitect. Premisa aici este în ce măsură avem nevoie de un specialist care să ridice o casă şi dacă, la o adică, nu ne putem dispensa de el. Principiul este de fiinţare. 

Cum s-a ajuns ca o întreagă profesie – lucru mai mult decît evident pentru cine are răbdarea şi curajul să parcurgă secţiunea de „forum“ a ştirii apărute pe Internet – să fie pusă sub semnul întrebării? Un răspuns rapid ar survola falia ce s-a deschis între natura profesiei amintite şi cunoştinţele publicului despre ea. Bunăoară, de multe ori cînd publicul discută despre relaţia între arhitect şi oraş, el pierde din vedere faptul că există o categorie aparte de specialişti, intitulaţi urbanişti, care sînt de fapt destinatarii gîndurilor populaţiei. Mai mult, spre deosebire de unele ţări unde trunchiul educaţional este comun, la noi cele două profesii sînt perfect decupabile. Despre urbanişti vom scrie în continuare, căci ei sînt cei care, în ciuda legislaţiei încă lacunare, vor trebui să răspundă pentru oraşe. 

Cezura amintită este, la rîndul ei, amplificată de partea cealaltă, care a înţeles să se refugieze, mai mult decît o singură dată, într-o zonă de strîmtă specialitate. Dintr-un fel de elitism prost plasat, discuţia interdisciplinară şi-a atins limitele, în timp ce relaţia cu societatea civilă a început să se deterioreze. Se spunea mucalit, în urmă cu cîţiva ani, cînd pieţele globului erau într-un dezolant picaj, că, în acest colţ de lume, criza nu ne va afecta, pentru simplul motiv că sîntem în urma celorlalţi cu 50 de ani. Deşi deducţia a fost infirmată empiric, premisa pare să reziste; încă din 1965, Paul Davidoff, unul dintre urbaniştii marcanţi ai secolului trecut, anunţa în „Advocacy and Pluralism in Planning“, articol apărut în prestigioasa Journal of the American Institute of Planners, că „prospectul pentru viitorul urbanismului este cel al unei practici care invită deschis ca valorile politice şi sociale să fie examinate şi dezbătute, acceptarea acestei poziţii implică recuzarea prescripţiei după care urbanistul este un tehnician“. România începe de abia acum, printr-un arc de timp de 45 de ani, să înţeleagă ceea ce părintele curentului pe care îl numesc urbanism pledant descoperise. Din doctrina urbanismului pledant vom reţine, pentru articolul de faţă, doar principiul de activare comunitară. Simplu spus, consider ca necesar în siajul gîndurilor de mai sus să privim comunitatea ca parte integrantă a fiecărui proiect de urbanism, ceea ce implică o schimbare de paradigmă de la „planificare pentru“ la „planificare împreună cu“. Un scurt excurs: „planificarea“ de care amintesc desemnează aşa-numita „planificare spaţială“, unul dintre cele două trunchiuri ale urbanismului. Ea nu face, aşadar, referire la tipul de planificare pe care Ludwig van Mises sau F.A. Hayek îl repudiau. 

Revenind, planificarea pentru comunitate, unde urbanistul devine un avocat al ei – de aici şi numele curentului menţionat –, reprezintă cea mai bună ieşire din situaţia în care ne aflăm astăzi. Pe de o parte, populaţia va fi implicată în actul urbanistic – ceea ce presupune micşorarea prin descoperire reciprocă a distanţei ce ne separă, pe de alta vom institui un mecanism de control suplimentar care să asigure că greşelile trecute nu se vor repeta. Avem nevoie – aşa cum amintea Davidoff – să instituim o „democraţie urbană efectivă, una în care fiecare cetăţean să fie capabil să joace un rol activ în procesul decizional al politicilor publice“. 

Cine îşi doreşte să stimuleze coagularea unei comunităţi pentru a rezolva probleme urbane trebuie să înfrîngă două tare: lipsa unui cadru legal şi eradicarea unor racile rămase din catastrofa comunistă care fac imposibilă acest tip de aşezare ce conferă o identitate unei colectivităţi. Cum se poate obţine un spirit comunitar într-o societate mizantropă – unde aversiunea pentru celălalt pare a fi monedă curentă – este un subiect mult prea amplu pentru a fi atins en passsant, meritînd cel puţin a fi abordat separat. Dar discuţia în jurul cadrului legal este una mai uşoară şi mai optimistă. 

Prin Ordinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului nr. 2701 din 30 decembrie 2010 pentru aprobarea „Metodologiei de informare şi consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism“, primii paşi au fost făcuţi. Legea – publicată – prevede că informarea şi consultarea publicului se fac obligatoriu în toate fazele documentaţiilor de urbanism, de la faza pregătitoare, unde este anunţată intenţia de elaborare, pînă la aprobarea propunerii finale. De asemenea, autorităţile publice au obligaţia să desemneze o persoană din structura proprie responsabilă cu informarea şi consultarea publicului (art. 9, alin. 1) care să întocmească (idem, alin. 3) un raport ce fundamentează decizia autorităţilor privind aprobarea sau respingerea planului propus (art. 5, alin. 1). Mai important, orice documentaţii aprobate fără respectarea procedurii – care este minuţios descrisă în lege şi acoperă toate tipurile de planuri – sînt nule de drept. 

Ordinul nr. 2701 este primul act juridic, din cele emise în ultima vreme în domeniu, care pune accentul just. Pînă la el, măsura de combatere a erorilor în spaţiul urban a fost gîndită ca o luptă împotriva beneficiarilor şi a urbaniştilor ce-i reprezentau. Astfel, documentaţiile derogatorii de tipul Planului Urbanistic Zonal (PUZ), necesare în logica în care nu se reşapează întregul sistem, au fost supuse unor reglementări din ce în ce mai drastice. Rezultatul e descurajant: investiţiile au scăzut dramatic, generînd, printr-un efect de domino, o serie întreagă de alte probleme. Printr-o iraţionalitate colectivă, urbaniştii au primit blamul popular pentru deciziile nefericite pe care autoritatea publică le-a luat. 

Urbanismul pledant este chemat, deci, să răstoarne acest eşafodaj nefast. Atunci cînd o persoană care primeşte oprobriul societăţii este eliberată de o Curte de judecată, persoana văzută ca responsabilă de aceasta este judecătorul, nu avocatul apărării. Lucrurile trebuie privite identic în cazul urbanistului, care nu este decît un avocat al unui interes, fie public sau privat. Vina pentru situaţia în care ne aflăm trebuie căutată în sistemul care nu permite reprezentarea comunităţii. Mai aproape, nu e suficient ca ea să aibă voce, ci să fie capabilă să angajeze un specialist care să o reprezinte la toate nivelurile, inclusiv în forul decizional. Persoanele care doresc să facă o investiţie trebuie încurajate să o facă, însă păstrînd un control permanent asupra proiectului lor. Dar acest control nu mai poate fi unul (doar) formal, în baza unor reglementări urbanistice adesea şubrede în raţiunea lor, şi îndoielnice în efectele pe care le produc, ci unul obţinut prin negociere cu liderul comunitar şi echipa sa de urbanişti pledanţi. 

În concluzie, urbanismul pledant dispune de instrumente, deopotrivă operante şi legitime, pentru a soluţiona cîteva dintre problemele acute ale oraşelor româneşti, aparţinînd totodată, prin atenţia faţă de comunitate, unui proiect societal mai amplu.

Sebastian Boţic a absolvit Facultatea de Urbanism din cadrul UAUIM. Este doctorand în cadrul aceleiaşi universităţi şi publică în revista Arhitectura.